Exista limite (si) in infinit
In fond si la urma urmei...
Cine dintre noi poate hotari ce inseamna a "castiga" o batalie a vietii? In fond fiecare isi poarta batalia sa.
Ce determina o relatie amoroasa sa se transforme prin evolutie sau involutie? In fond dragostea este subiectiva si foarte personala.
De ce avem tendinta de a ne feri de tradatori? In fond ei nu fac decat sa ne mentina permanent in garda.
De ce obisnuim sa ii vizitam (la propriu, punandu-le chiar flori la capatai) pe cei care au ramas printre noi doar cu sufletul? In fond putem fi alaturi de ei si ei alaturi de noi in permanenta. Avem nevoie de confirmarea fizica a apropierii?
De ce unele gesturi, daca nu devin exact asta, gesturi, si raman incremenite in stadiul de idei de pus in practica, sunt egale cu zero? In fond simplul fapt ca au fost zamislite de o minte sau de un suflet ar trebui sa fie suficient.
De ce s-a decis de comun acord ca lumea sa inceapa sa lucreze de dimineata si doar seara sa isi faca program de voie si nu invers? In fond randamentul maxim al creierului uman este in intervalul orar 18:00-19:00 cand de regula deja suntem acasa, in parc, la un suc in oras sau in vreo vizita. Nu putem aplica psihologia inversa de tip "doar daca reusesc sa ma destind si sa ma simt bine pot functiona intr-un birou" in locul lui "distractia este o recompensa si este normal sa vina dupa truda". Nu cumva, in fond, s-a incurcat voit si din cand in cand scopul vietii cu mijloacele ei?
De ce nu ne asumam realitatile asa cum sunt ele? In fond, negandu-ne trecutul nu ne autocondamnam la a-l repeta?
Care este motivul care ne argumenteaza orgoliul nemasurat, sau in registrul opus, modestia fara margini? In fond, in viata totul tine de cum ne masuram parametrii propriului sine; iar daca din lipsa de chibzuinta il vedem drept infinit, nu inseamna ca el si devine vreodata astfel. El se merita si se castiga doar prin efort masurat.
Carui fapt ii datoram prostia sau din contra, genialitatea noastra? In fond imprejurul nostru, vecinatatea noastra de desteptaciune sau idiotenie este cum doriti dumneavoastra sa fie DOAR prin raportare la ceva diferit de ea - si care conventional a fost numita superioara ori inferioara ei. Asadar ne datoram prostia de uneori si genialitatea de alteori doar conventiilor?
Unde se trage linia intre sentiment si goliciune? In fond indiferenta nu este lipsa unei stari afective cat mai degraba o non-stare. Ceva exista acolo doar ca se sustrage siesi; este deci opusul starii si nu lipsa ei?
Cat la suta dintre vietatile Terrei au onoarea de a-si cara casa in spate si de a-si permite deci luxul desprinderii de orice punct fix? In fond de la a fi un melc pana la a fi un chirias perpetuu al camerelor de hotel trebuie sa fie inaltator...pana incepi sa cauti reperul unui echilibru. Ce nu poate decat sucomba in perechea "ziua si asternutul".
La nivelul infinitezimal al lui "nu stiu" sau "pentru ca...", al catelea argument din cate in favoarea uneia dintre cele doua atitudini face ca balanta sa incline intr-o parte sau alta? In fond nu se poate invoca niciodata argumentul majoritatii +1 atunci cand greutatile rezultatelor unei decizii sunt net distincte desi sunt sustinute de acelasi numar de motive.
Cum ar fi sa ne ceara universul si toate lucrurile din el acordul pentru a-si continua existenta? Stiu, ne-ar place. Dar am avea, in fond, timpul necesar pentru a tria in "asta are voie sa traiasca, asta nu"?
De ce inventam tipologii eseistice de genul "viata ti-o faci singur", " viata l-a razbunat", "asa trebuia sa fie, tot raul spre bine", "este mai bine ca a fost asa"... in fond, nu putem trai fara a cauta mereu motive pentru a merge mai departe? Nu ar trebui ca viata sa fie un proces care sa se deruleze firesc in loc sa fie scremut prin noi si noi metode de motivatie personala? Nu este tocmai acest proces al facerii, al nasterii unui sens, un semn ca luam toti aliniamentul unei forme fara fond, ca ne asumam nimicnicia negand-o (prin faptul ca recunoastem tacit nevoia permanenta de stimulente)?
Cum de nu stim atat de multe lucruri? Peste tot in jurul nostru este plin de lucruri nestiute, neaflate, insa nicidecum ascunse. In fond nu trebuie decat sa ne pese ca ele ar putea exista in afara noastra sau poate in noi pentru ca universul lor impreuna cu al nostru sa construiasca o farama de univers comun.
Cum separi un egoist de un filantrop? Ce, egoistul nu da niciodata de la el? Sau filantropului nu-i pasa, in fond, de el insusi?
Imi place sa dispun de un telefon pentru a suna si nu pentru a fi sunata. A fi sunata inseamna a sta la dispozitia cuiva care are chef sa ma sune intr-un anume moment al zilei. Este preferabil sa ai telefon pentru a-l folosi in scopul in care a fost creat: sa iei, tu, ca posesor, legatura cu oamenii cu care ai chef sa iei contact, si cand ai chef sa iei contact, dupa bunul tau plac. Si niciodata invers!
Si totusi mi se reproseaza mereu "unde dracu' iti tii telefonul ala de nu auzi cand sun? De ce naiba il porti dupa tine?"
Cum as putea sa imi explic egoismul fara a-mi deranja audienta?
In fond, egoismul este forma autentica a dispretului fata de micimea aproapelui interpretata astfel de fiecare dintre noi. Si va ramane, tocmai de aceea, o traire subiectiva si supusa criticii celor vazuti de egoisti drept "mici".
Si da, cercul acesta al apelurilor se incheie in momentul in care cineva suna si cel apelat raspunde. Deci comunicarea fara risipa de nervi nu se poate purta decat intre:
- un egoist si un om care va ceda intotdeauna. Punct.
- un egoist si un om care va ceda intotdeauna pana se ajunge la un egoism comun, echidistant in raport cu toleranta lor.
Cum ar fi sa ne ceara universul si toate lucrurile din el acordul pentru a-si continua existenta? Stiu, ne-ar place. Dar am avea, in fond, timpul necesar pentru a tria in "asta are voie sa traiasca, asta nu"?
De ce inventam tipologii eseistice de genul "viata ti-o faci singur", " viata l-a razbunat", "asa trebuia sa fie, tot raul spre bine", "este mai bine ca a fost asa"... in fond, nu putem trai fara a cauta mereu motive pentru a merge mai departe? Nu ar trebui ca viata sa fie un proces care sa se deruleze firesc in loc sa fie scremut prin noi si noi metode de motivatie personala? Nu este tocmai acest proces al facerii, al nasterii unui sens, un semn ca luam toti aliniamentul unei forme fara fond, ca ne asumam nimicnicia negand-o (prin faptul ca recunoastem tacit nevoia permanenta de stimulente)?
Cum de nu stim atat de multe lucruri? Peste tot in jurul nostru este plin de lucruri nestiute, neaflate, insa nicidecum ascunse. In fond nu trebuie decat sa ne pese ca ele ar putea exista in afara noastra sau poate in noi pentru ca universul lor impreuna cu al nostru sa construiasca o farama de univers comun.
Cum separi un egoist de un filantrop? Ce, egoistul nu da niciodata de la el? Sau filantropului nu-i pasa, in fond, de el insusi?
Imi place sa dispun de un telefon pentru a suna si nu pentru a fi sunata. A fi sunata inseamna a sta la dispozitia cuiva care are chef sa ma sune intr-un anume moment al zilei. Este preferabil sa ai telefon pentru a-l folosi in scopul in care a fost creat: sa iei, tu, ca posesor, legatura cu oamenii cu care ai chef sa iei contact, si cand ai chef sa iei contact, dupa bunul tau plac. Si niciodata invers!
Si totusi mi se reproseaza mereu "unde dracu' iti tii telefonul ala de nu auzi cand sun? De ce naiba il porti dupa tine?"
Cum as putea sa imi explic egoismul fara a-mi deranja audienta?
In fond, egoismul este forma autentica a dispretului fata de micimea aproapelui interpretata astfel de fiecare dintre noi. Si va ramane, tocmai de aceea, o traire subiectiva si supusa criticii celor vazuti de egoisti drept "mici".
Si da, cercul acesta al apelurilor se incheie in momentul in care cineva suna si cel apelat raspunde. Deci comunicarea fara risipa de nervi nu se poate purta decat intre:
- un egoist si un om care va ceda intotdeauna. Punct.
- un egoist si un om care va ceda intotdeauna pana se ajunge la un egoism comun, echidistant in raport cu toleranta lor.
Da, nu exista limitari in spatiul subiectivului. Si fiecare dintre noi are libertatea de a vedea lumea prin optica propriilor lentile, a propriului cadran emotional si sa-si sprijine argumentele pe curcubeul propriei concavitati a corneei.
Exista limite in infinit.
Nu exista limite in subiectivism.
Cat de obiectiv, este sau poate fi, in fond, infinitul?
Comments