De nezis, de nedescris

cu toate ca doare, sunt suparata, trista, nervoasa...

... mi-e dor de clipele de dinainte de a ma enerva cu adevarurile tale.

pe care oricum le stiam si stii ca le stiam

cum sa nu le stiu?

da, mi-e dor de clipele de dinainte de a ma nedreptati cu nedreptati. era liniste. pe fond, revolta fata de desincronizarile de moment, ca na, viata ne imbranceste in cine si ce nu e cazul, dar totusi liniste. suficient calm cat sa am loc pentru zambet, macar.

nu mi s-a omorat timpul*, dar mi-e dor de prezentul meu! prezentul meu cu zambete ...

doare mai tare adevarul formulat in fraze clare decat cel care merge pe aer?

uneori da. pentru ca brusc, capata forma. devine ferm. prea ferm.

cuvintele incorseteaza si limiteaza, ele fiind unul dintre cei mai veritabili combatanti ai sufletului (de altfel, nelimitat, a-form) alaturi de actiune si priviri. 

poti sa speri la ce nu meriti, dar nu si dupa ce s-a formulat cu voce tare ca nu meriti.

da, mi-e dor de agitatia sufleteasca nerostita care refula prin zambet si care, odata pusa pe masa, isi face din el o masca

singurul aspect pozitiv al faptului ca totul e la lumina este faptul ca nu mai trebuie sa ma ascund**. iar ceea ce fac poate intra sub auspiciul adevarului impartasit.
totul e sa nu apuce sa imi treaca adevarul la un moment dat, dar tu sa continui sa interpretezi tot prin prisma lui!

no, deci pana una alta cum se traieste fara prezent?

*din frumosul vers "Mie mi s-a omorat timpul, Onorata Instanta!" al lui Marin Sorescu
**nu, nu e pleonasm