Tare de demult

Tin minte cand imi numaram pasii. Era o activitate "intelectuala" care nu stiu de la ce a pornit dar imi era clar ca nu puteam scapa de ea, devenise aproape un automatism si ajunsesem sa aproximez orice distanta din numarul de pasi. Stiam, de exemplu, ca pana la alimentara am de parcurs 92 de pasi, pana la chioscul din intersectie 124, pana la bunici 314, cu fluctuatia aferenta starii de spirit. Asa am dedus eu ca atunci cand esti trist distantele par mai mari si numarul de pasi creste (pentru ca ii faci mai mici).

Tin minte cand nu suportam sa ma ia rudele la pupat in vizitele de sarbatori sau zile de nastere. Era un supliciu sa ti se traga de pielea relativ sensibila a obrajilor "cu dragoste si atasament". Dar isi luau revansa cand puneau prajituri pe masa, atunci ii iertam pe toti. Nu intelegeam de ce nu incepeau cu dulcele inainte de chin.

Tin minte ca imi doream sa am parul lung si pentru ca nu il aveam, imi puneam helanci pe cap pe care le lasam sa atarne. Manecile si bluza in sine erau pentru mine cel mai apropiat surogat pentru par lung.

Tin minte cand din dorinta de a avea trupa treceam in fiecare zi prin alt rol: odata imi faceam chitara din paleta de badminton, apoi baterie din mai multe oale intoarse cu fundul in jos si niste linguri de lemn carora le puneam vata in capat (daca le sarea smaltul aia eram!), apoi imi faceam percutie din niste spite de fier la care atasam niste clopotei din instalatia de Craciun, apoi imi faceam microfon dintr-o bucata de lemn din marginea ramasa de la pusul parchetului, un microfon, leocoplast si suportul de fier de la brad in care bagam batul:).

Tin minte ca mare parte a copilariei mele s-a invartit in jurul simturilor: mirosul de grajd, gustul placintei cu mere, a slaninei cu ceapa, a ciorbei de cartofi, imaginile mereu noi, auzul muzicii populare, senzatia data de arsita pe pielea neprotejata de nici o crema extra-ultra UV-oasa, durerea de maini dupa curatat porumb, mirosul de fan proaspat adunat, usturatura palmei autoritatii tutelare :) ... 

Tin minte un alt tip de automatism: urmaream indoitura din spate din dreptul genunchilor la pantalonii oamenilor care mergeau in fata mea. Aproape fiecare indoitura era altfel, mai ca imi venea sa cred ca erau unice, chiar daca pantalonul isi formeaza grosier urmele flexarii. Ma fascinau pantalonii de stofa: nefiind lipiti de corp aveau potentialul maxim de a-mi incanta privirea intrucat mereu se zbarceau altundeva.

Tin minte cand ma uitam in caleidoscop si ma intrebam cum este posibil ca ceva frumos sa nu se mai repete niciodata. Ce faci daca il ratezi?

Tin minte cand imi faceam cazemata din doua umbrele peste care puneam o patura. Stateam inauntru cu o veioza mica, Era locul meu.

Tin minte cand miroseam foile cartilor vechi, cand le luam pe cele din biblioteca si le rasfoiam pentru a intra in atmosfera lor. O fac si acum. Nimic nu se compara cu o carte, din nici un punct de vedere.

Tin minte cand ma intrebam cum poate fi iubirea dureroasa: ori iubesti, ori nu, cum adica sa suferi?

Tin minte cand ma uitam cu coada ochiului la cei din jurul meu pentru a nu ma vedea ca ii vad. O fac si acum si ma amuza teribil cand ii vad si pe altii ca fac acelasi lucru crezand ca nu ii vede nimeni.

Tin minte cand  imi auzeam bunicii spunandu-si rugaciunile seara. Aveau o singura rugaciune comuna, pe restul cred ca si le alesesera ei in functie de ce or fi invatat si ei de la parintii lor. Nu i-am intrebat niciodata. Si apoi mi le spuneam eu. Concluzia la care ajunsesem atunci era ca exista rugaciuni pentru barbati, pentru femei si pentru copii :).

Tin minte cand asistam la descantecul de deochi si o intrebam pe bunica mea ce zice acolo si ea imi zicea ca descantecul nu se invata, se fura, iar eu ii spuneam atunci sa descante mai rar si mai tare ca sa pot fura. 

Tin minte cand ma uita Dumnezeu uitandu-ma la cer. Nu stiam nici o constelatie si nici nu am avut un interes special in a citi despre ele vreodata, insa de fiecare data cand aveam companie care imi povestea despre Orion, Carul Mare sau Mic si multe altele ascultam cu senzatia ca mi se dezvaluie un secret.

Tin minte cand, in vacantele de vara, imi venea sa ma impusc atunci cand trebuia sa duc mancare la porci. Erau manjiti pana si in ochi. 

Tin minte cand a ars CAP-ul aflat la doua ulite de casa mea si cand s-a strans toata lumea la marginea satului. Ce frica mi-a fost! Si ce inspaimantati erau toti! 

Tin minte cand am asistat la fatarea a 11 purcelusi. Scroafa mare, nu gluma!

Tin minte cand auzisem ca pentru a chiuli veridic de la scoala nu trebuie decat sa mananci sapun. E bine, totusi, ca nu am cedat tuturor ispitelor :)

Tin minte cand ascultam povesti de pe discuri de pick-up. Sau cand imi cumparam casete audio pe care le terminam cu derulatul inainte si inapoi pentru a descifra versuri. 

Tin minte cand scriam in jurnale pe care le ascundeam atat de bine incat nici eu nu le gaseam. 

Tin minte cand ma suparam ca trebuia sa merg seara in casa, dupa o zi plina de jucat in spatele blocului. Veneau parintii si ma strigau pe geam de la vecini, pentru ca balconul meu avea vedere in partea opusa. Si cand ii ignoram suficient de mult, dintr-o data ii auzeam strigandu-ma de mai aproape: coborasera dupa mine. Eam paralizata de teama, desi niciodata nu as fi patit de fapt nimic. Stiam insa ca gresisem si mi-e teama ... de greseli.

Tin minte perioada cand eram fan Kelly Family. Eram "the" fan. Cand corespondam cu alti fani din Romania, cand primeam cate o scrisoare prin posta (inca le mai am pe toate), cand iesea cate un nou single sau album, cand gaseam cate o revista din Germania pe la cate un anticariat prafuit si cand imi tineam alocatia pentru timbre postale si articole. Cat de intens te face sa simti devotamentul fata de ceva in care crezi si care nu te dezamageste niciodata!

Tin minte cand pictam pentru orele de desen, foarte bucuroasa de combinatiile de culori pe care reuseam sa le fac in peisajele de toamna. Eram mandra de mine.

Tin minte cand ma uitam la colegele mele de clasa, volubile, comunicative, distrandu-se in anturaje mari si marsaluind printre baieti cu mare fast, gandindu-ma "oare asa e bine sa fii? si daca da, eu de ce nu pot?"

Tin minte cand imi placea sa "pastrez" priviri cu privirea mea: pana acum nu am intalnit pe nimeni care sa poata sa clipeasca mai tarziu decat mine.

Tin minte cand aveam de citit in liniste 2-3 pagini pentru a le comenta apoi cu voce tare in clasa si cand auzeam ca unii colegi dau deja pagina si eu inca nu o terminasem pe prima ma panicam, fara sa ma gandesc la posibilitatea ca poate eu citesc mai atent. 

Tin minte cand auzisem ca daca dormi pe spate risti sa te ineci in somn, si apoi ca daca dormi cu picioarele intinse ai sanse sa cresti in inaltime. Si daca nu as fi auzit nimic din toate astea, tot cum dorm acum as fi ajuns sa dorm, sunt convinsa. Desi cred ca subconstientul reactioneaza la frica.

Tin minte cand colectionam timbre. Am adunat doua clasoare. Si surprize de la gumele Turbo. Si de la niste gume cu imagini cu dinozauri. Si apoi adunam ambalaje de toate tipurile, culorile, texturile. Apoi citate. Cred ca imi sta in fire sa colectionez pentru a avea.

Tin minte ca imi placea sa incerc sa fac puzzle-uri dar ma suparam pentru ca nu am rabdare. Asa ca de atunci, cand ma intalnesc cu rabdarea undeva, ii daruiesc un puzzle pentru a o intretine inteligent.

Tin minte cand tata se juca cu mine si ma facea sa rad. Da, atunci eram fericita. Ce nu tin minte este exact momentul in care am incetat sa fiu. Vreau sa-l identific. Este posibil sa fi fost cand a inceput cu adevarat viata? Dar viata e tot timpul, as zice tot eu.
Oricum, pana izolez perimetrul acestui moment pentru o investigatie riguroasa, VREAU SA TIN MINTE si faptul ca absolut nimic nu e intamplator: nici ce ne oferim noi insine, nici ce ni se ofera. Pentru ca inconjurata de atatia "de ce?", "poate", "depinde", "cand?", "oare?" sau "daca", tind, din pacate, sa uit.