trecut, prezent, viitor

    Vineri spre sambata...inceput de weekend...ora 3 dimineata..cald, foarte cald, peste 30 grade si imposibilitatea de a lega visele intre ele din cauza ca se refuza unul altuia. Cu alte cuvinte nu pot sa dorm. Ma ridic din pat cu un sentiment de revolta fata de neputinta de a-mi forta creierul sa se odihneasca. Nu vrea si pace. Refuz sa ma opun. Ma uit putin la TV, politica de foarte putini bani, aceleasi show-uri si dezbateri inutile, jurnalisti care prin prisma evenimentelor actuale isi etaleaza veleitatile de opinenti dramatici pe scena romaneasca devenita grotesca. Ma apuc sa citesc dintr-o revista de stiinta niste articole foarte interesante despre genomul uman si cum in scurt timp fiecare dintre noi va putea afla contra unei sume dezirabile de 100 dolari ( astazi ar costa in jur de 350.000 dolari) propria mostenire genetica si eventualele predispozitii la boli si afectiuni psihosomatice. Nu faptul in sine mi s-a parut cel mai important (nu stiu in ce masura m-as inscrie pe listele doritorilor de a cunoaste practic posibilul viitor) cat detalierea in sine a decodificarii ADN-ului, a cartografierii genomului uman, a faptului ca intreaga putere de supravietuire a unei specii sta in refuzul unicitatii, in faptul ca sunt create permanent o serie de raspunsuri care isi asteapta indiferente, intrebarile. Este citat Darwin atunci cand se concluzioneaza ca "evolutia nu are ca tinta perfectiunea ci este o lupta pentru un avantaj, oricat de mic ar fi el" iar lumea in care traim este cumva reprezentarea in fapt a "mai putin ca perfect"-ului.

    Deseori ma declar perfectionista- in actiuni, gandire, idealuri- insa exista si cazuri in care imi este foarte usor sa vad (nu si sa cuantific) distanta intre ceea ce reprezinta lumea mea si ceea ce eu insami consider a fi perfect. Este deci posibil ca atunci cand ma gandesc sau amintesc de perfectiune sa nu fie decat o ambitie refulata. Si aceasta "desavarsire" sa fie cel mult un reper, nicidecum un viitor personal tangibil. Mai mult decat atat, poate nici nu imi doresc un traseu personal imbatabil, ireprosabil, impecabil, implinit. Pentru ca acesta nici nu ar putea exista atata vreme cat axa timpului versus dorinte sunt un angrenaj perpetuum mobile. In permanenta viitorul va fi redefinit. Ce-ar insemna sa urmaresti orbeste un ideal declarat intr-un moment si spatiu clar definite, perfect? Pe langa faptul ca imbie la plictis si imi inspira monotonie, ma intreb ce ne-ar mai ramane de facut atunci? La ce am mai putea spera sau visa? Refuzand perfectiunea, largim infinit numarul lumilor posibile. Nu este acest lucru, pastrand axa timpului invatata in gimnaziu, mai mult ca perfect? :)