La limita...

    Care este limita incepand de la care incepem sa fim completamente sinceri cu cei din jur?

Si care este limita incepand de la care ne oprim din a mai fi?

    Cred ca raspunsul este unic pentru ambele intrebari dar contine acea nuanta necesara pentru a crea doua pozitii antagonice.

    “Cand ceva se schimba” ar fi raspunsul meu.

    Cand in status quo-ul existent apare o variabila de natura sa modifice intreaga ecuatie a carei solutie credeam ca nu ne este straina. Si in jurul careia ne simteam firesti.

    Deziluzia si dezamagirea care provin urmare a acestei ruperi de ritm sunt dureroase din cel putin doua motive: odata pentru ca nu am fost in stare sa anticipam schimbarea , si odata pentru ca de la noul punct zero trebuie sa ne comportam nefiresc .

    Firescul (la homo sapiens) nu va fi niciodata altceva decat o bucatica de suflet transpusa in fapte si cuvinte. Nevoia de a schimba macazul muta zona de suflet luata prin surprindere intr-un con de umbra unde este lasata “la macerat” pana … nu se stie cand.

    De ce este nevoie sa schimbam acest ritm si dintr-o data sa ne purtam altfel fata de cei din jur?

    Explicatia psihologica ar putea fi tocmai aceea de a incerca sa evitam suferinta, de a nu ne lasa rosi ori striviti de cei care ne inseala asteptarile. Explicatia rationala ar fi aceea ca instinctul de conservare preia fraiele.

    Recomand sincer cat mai multe nuci pentru buna functionare a creierului, pentru ca sufletul “macerat” nu are leac – in afara poate a timpului care asterne peste el o pojghita de deznadejde care, da, peste ani poate deveni doar o amintire trista a ceea ce a fost candva.