Survol

    Deseori aud expresii precum "pe onoarea mea" sau "om onorabil" in cotexte de natura sa justifice un anumit comportament uman sau sa impresioneze. Prea deseori. Si stau sa ma gandesc daca nu cumva acest concept "onoare" este unul dintre cele mai subiective. A auzi cum "onoarea" unui blasfemic (nu in termeni biblici) reprezinta un argument suficient de important pentru cineva sa motiveze ca spune adevarul sau ca ceea ce face nu este condamnabil ci chiar demn de respect ma determina sa cred ca odata in plus subiectivismul da semnificatia acestui concept. 

    Da, ne plimbam pe deasupra conceptelor fara a intra cu adevarat in sensul lor, respectiv le lasam si pe ele sa ne survoleze fara a le lasa dreptul sa ne atinga prea tare (cu adevarul). Ne apropriem atribute fara minima decenta de a  face o sondare putin mai adanca in semnificatia propriilor fapte. Si aceasta pentru ca nu stim intotdeauna ce merite avem. Si daca altii nu ni le confera, de ce sa nu ni le oferim singuri?

    Etimologia cuvantului o reprezinta forma latina "honor"(-is). Prima expresie care imi vine in minte si care conserva forma originara a cuvantului in discursurile frecvente este "honoris causa" (=datorita meritelor) care automat impune o prima semnificatie a cuvantului: urmare a unei realizari personale, a unor lucruri infaptuite, dobandesti un statut moral, social, esti asadar meritoriu de ceva. Meriti recunoastere. Si deci titlu.

    DEX-ul pune in relatie statutul onorabil al cuiva cu recunoasterea tacita a acestuia de catre altcineva intrucat defineste termenul, printre altele, astfel: "care angajează cinstea cuiva". Asadar onoarea isi este suficienta siesi pentru a contitui un garant intr-o actiune. 

   In linii generale cuvantul este definit drept integritate morala (ambele notiuni subiective), probitate, corectitudine; demnitate (din nou, subiectiv) , cinste. Este ca si cum as defini un termen incert prin el insusi sau prin alt termen incert. Imi da acest lucru sensul real al cuvantului cautat sau ma baga mai mult in ceata?  ( de acord, asta poate fi scuza celor care se considera onorabili fara a a fi - dictionarul nu le-a definit clar notiunea motiv pentru care au dai ei insisi un sens). 

    De departe cea mai paguboasa definire a conceptului o reprezinta "mandrie" cu exemplul edificator "are si el onoarea lui". Cred ca in mare parte aceasta parte de definitie a castigat cel mai mult teren in secolul XX.

    Pe cuvantul meu de onoare = (din DEX) "expresie folosita pentru a intari afirmatia facuta". Din nou, se da frau liber speculatiilor. Un mitoman poate oricand apela la aceasta expresie fara insa a avea ceva cu onoarea. Nu? 

    Foarte interesanta este insa o alta definitie care printre altele asuma urmatoarele: indivizilor li se confera valoare si statura sociala in functie de armonia faptelor lor, a codurilor de onoare personal si al societatii. Asta cu "si al societatii" chiar te baga in ceata. Ce neamtul ar considera onorabil poate turcul ar considera drept o prostie monumentala. 

    Raportat le femei insa (si nu voi comenta prea mult intrucat nu subscriu, si nu din feminism ci pentru ca "pe onoarea mea, e absurd") se pare ca odata cu prima lor noapte de amor devin unanim acceptat dezonorabile, dezonorante si  cel putin din punct de vedere moral merita oprobiul public. Aceasta definire denaturata a termenului este chiar o modalitate de a controla sexualitatea femeilor in societatile bolnave si inapte moral.

Iata un exemplu sinistru. 
    Sensurile de mai sus au devenit litera de lege dupa ce multe secole de-a randul s-a considerat ca onoarea unui om, a unei familii provine din mosia si pamanturile detinute. Iar a mentine aceste avutii in cadrul familiei implicit te mentinea si pe tine, ca individ, in sfera onorabilitatii. Iar in acele vremuri "pe onoarea mea" insemna la propriu cedarea unor parti din avere drept garantie pentru vorbele sau faptele tale.

    Din punct de vedere antropologic, se face un paralelism intre societatile dominate de cultura legii (in care se stie ca se impune cedarea la unele drepturi in scopul de a obtine altele bazat pe un sistem de "impartire echitabila a dreptatii intre oameni"). Se pare ca cei care au refuzat aceste modalitati de organizare sociala  (mai ales popoarele nomade, bandele de raufacatori sau criminalii) au contrapus o alternativa personala: cea a culturii onoarei, in sensul dat de ei acestui cuvant. In linii generale, principiul de baza este cel prin care iti conservi locul in societate daca inspiri frica, respectiv daca iti creezi o reputatie de razbunator. Cele trei conditii esentiale identificate de studiile antropologice pentru existenta acestor cvasi-societati conduse de cultura "onoarei" sunt lipsa resurselor, lipsa unui cadru legal recunoscut si respectat unanim, respectiv convingerea ca prin infractiuni (considerate ca atare de societatile in care exista un cadru juridic) se obtin recompense incomparabil mai mari decat s-ar obtine in lipsa lor. De aceea spre exemplu mahalalele sunt considerate un areal care indeplinind cele trei conditii, creeaza premisele instituirii unui astfel de "cod de onoare" local. Iar ruperea acestor tipuri de organizari presupune coercitia din partea autoritarilor ceea ce pentru orice "onorabil"  din ghetou ar insemna recunoasterea unei slabiciuni. 

    Acesta este un motiv pentru care personal imi este greu sa cred ca se va reusi vreodata civilizarea lumii obscure care populeaza zonele marginase ale marilor metropole. Ca sa nu mai zic de societatile conduse integral pe aceste principii. 

    Asa cum grecii nu se dezmint de la categorisirea complexa a conceptelor, pentru ei onoarea (timē) reprezenta atat bucuria de a o primi cat si rusinea fata de cei care s-a dovedit a fi coplesiti de mandrie si preamarire(!). 

    La fel cum in alta ordine de idei pentru japonezi (mai ales samurai) onoarea reprezenta o datorie sfanta, iar in cazul in care aceasta era pierduta singura varianta de a ramane demn o reprezenta moartea prin faimosul sepukku sau prin lupta in care trebuia sa moara ucis de sabie.
    Deschid televizorul si urmaresc stirile pentru 2 minute consecutive.

   Categoric, da, raman la opinia ca semnificatia cuvantului "onoare" este una subiectiva depinzand nu atat de coordonatele geografice in care te afli cat de apartenenta (sau nu:) ) la "regn" a celui din fata ta.