Simbol

                                    

    Citind o stire de azi (care oricum ma contraria) mi-a atras atentia link-ul catre acest site promovat prin: „Celebreaza relatia voastra cu aceasta raza de soare sub forma unui buchet minunat! Arata-i cat de mult o indragesti oferindu-i acest aranjament special de miniroze portocalii!” . Bleahhh!

    Ca si cum ai sfatui pe cineva „ia-i un ficus, cica face minuni pentru deprimati!”

    Acordam (sau tindem sa o facem) o mult prea mare incarcatura florilor cand este vorba de a cere scuze, de a ne arata parerile de rau, de a ne detasa de greselile facute prin surogate (frumoase, e adevarat) de natura sa aline suferinta provocata pe principiul "Acest medicament nu are nevoie de prescriptie medicala. Daca apar manifestari neplacute adresati-va medicului sau farmacistului". Aranjamentele florale ne iau ochii, ne emotioneaza, ne smulg uneori lacrimi iar daca exista si un ravas dedicat noua, ce sa mai, memoria intamplarilor recente dispare. Cel putin pentru moment. Ne picura in suflet mirosul florilor proaspete, a culorilor vii, a unei parti de natura impecabila pe care cineva ne-a oferit-o.

    Raman muta in fata genuinului descoperit mereu ca si cum ar fi pentru prima data, din orice boboc de trandafir rosu. Nici nu ma mai intereseaza exact de ce il primesc :D. Dupa ce se instaleaza efectul pervers de memorie recenta complet suspendata pe care il are fiecare fir, nu reusesc totusi sa trec peste regretul de a considera ca floarea aceea, rupta, brodata cu ornamente, ingradita in staniol sau punga, dupa caz, a fost folosita. In scopuri injuste. Malefice chiar :). In scopuri pentru care este posibil sa nu gasim alte mijloace(?). Apelam la natura pentru a exprima ce altfel nu stim sa formulam in fraze. Ne lasam condusi de impresionabilitatea pe care stim ca o creeaza fiecare floare, mai ales pentru o prezenta feminina, si alegem „Gata, cu florile astea ma iarta. Chiar anticipat pentru ce sigur mai urmeaza”. Si goddamnit, functioneaza! Iar momentul de impact vizual cu „firul-mesager” este momentul ideal pentru a-ti dori sa opresti timpul in loc si sa speri ca realitatea o reprezinta floarea matura care urmeaza sa rasara din acel boboc. Si nimic pe langa.

    Floarea nu ar trebui oferita decat pentru a bucura un suflet si punct. Nu pentru a-l face sa uite sau sa ierte. El (sufletul) se poate apara singur, isi poate reveni, se poate remonta mai usor sau mai greu, dar o poate face singur. Garantat! Asa ca nu inteleg foarte bine de ce trebuie sa chinuim flori pentru asta. Este ca si cum frumusetea unei persoane este data de vopselele pentru par, de cremele pentru fata, maini, picioare, ochi sau chiar de numarul, coloritul si kilogramele de gablonturi pe care le insira pe ea. „Manifestarile” urbane de acest gen nu fac altceva decat sa ne asimileze unuia sau altuia dintre triburi africane. Diferenta ar fi ca noi nu apelam la ele din ratiuni religioase, ci pentru ca ne divinizam pe noi insine. Suntem propriul nostru totem. Sau ma rog, credem ca suntem mai pasibili de admiratie daca ne impopotonam pana in dinti. Cred ca urmatoarea inventie va fi ornamentul pe baza de poze pe care de ce nu? hai sa ni le imprimam pe haine! Ar fi ca si cum defilam cu noi insine in varianta noastra de imortalizare optima (ca doar nu ne-om imprima shoshonii cu o poza compromitatoare!).

    La aniversari, nunti si alte ocazii asemenea, da, florile sunt „cireasa de pe tort” , mai ales pentru ca insotesc urari de bine, cadouri, atentii, impartasirea unei bucurii. Completeaza, optimizeaza, intregesc peisajul (chiar daca este vorba de intimitatea propriului camin, de balcon, pervaz, sau de un suflet populat cu flori:) ). Fara ele totul ar fi usor anost.

    In alta ordine de idei, imi aduc aminte de copilarie, si de petalele de flori uitate intre paginile vreunei carti. Ori de cate ori dadeam peste ele zambeam.

    Imi place orgoliul macilor. Imediat ce scoti o floare din arealul ei pentru a-i lua cu tine frumusetea, moare. Un fel de "Admira-ma de la distanta!" sau poate "Nu ma lua de aici. Nu tot ce e frumos ti se cuvine!".

    Imi aduc aminte si de liceu, cand colegi de clasa vazandu-ma pe strada cu flori ma intrebau ironic „Ce-ai facut? Ti-ai luat flori?” Da, imi luasem flori :)si continui de atunci sa o fac. Din cand in cand. Cam cand nu consider ca nu merit :).Este rusinos? Chiar asa, poate fi ceva rusinos daca reuseste prin tot ceea ce reprezinta sa te faca sa zambesti, sa te simti viu, sa iti bucure sincer fiecare celula? (Chiar si oxigenarea celulara cred ca este imbunatatita in momente din acestea :) ).

    Oferim flori drept scuze pentru ca ne este mai usor asa, pentru ca nu avem habar de cum sa spunem „imi pare rau”, sau pentru ca ne este teama sa ne asumam ulterior scuzele? Sau pentru toate la un loc? :) Pentru ca daca da, atunci expeditorii nu merita decat polen in fata. Mult. Cat sa stranute pana afla cum se folosesc cuvintele pe lumea asta.