SUBIECTIV

    Nu stiu ce presupune normalitatea . Nici azi, nici maine. Nici in Romania sau aiurea. Pur si simplu nu stiu.

    Tot ce stiu este ce vad eu prin normalitate si nu prea o zaresc asa cum ar fi "normal" pentru mine, zi de zi.

    Ma lovesc de non-valori la fiecare pas. Primul impact este cand pasesc in afara casei si dau cu ochii de vanzatoarea de la alimentara, careia, desi nu mi-as dori, ii vad cand se intoarce sa-mi dea arahidele in ciocolata vestimentatia de fecioara de un alb imaculat si de o transparenta absolut debordanta, de la sutien pana la accesoriile intime sumare. Da, nu imi doream sa le vad, s-a intamplat accidental. As putea alege sa nu ma uit nu? Si asta si aleg de fapt. Dar asta nu ma impiedica sa nu remarc lipsa de decenta sau pudoare a unei doamne la o varsta altfel onorabila. No judgement. Imi iau arahidele si plec spre noi provocari.

    In drum spre birou trec printr-un parc micut dar curat si mai ales foarte verde. Ma simt excelent si simt ca lumea e a mea (vorba vine :) ) , nimic nu poate opri euforia si energia unei oarecare dimineti racoroase de vara. Aud un puternic apel profan din directia unui berbec autointitulat, banuiesc, un "respectabil om de bine". Poate este un om de bine in universul personal in care respectul pentru propriul sine nu ma indoiesc, atinge cote paroxistice. Trec mai departe. No judgement.

    Ajung pe un mare bulevard care prin maretia constructiilor ceausiste reuseste sa imi redea instant un sentiment de bine. Totul pare rupt dintr-un peisaj de mijloc de secol XX cosmopolit. La cateva clipe dupa transpunerea mea intr-o alta epoca simt o intepatura in ureche si constat involuntar tresarirea automata a capului in directia opusa. Ma ingrijorez pentru ca nu stiu de unde provine. Sursa era prastia unui copil rrom "aciuat" in tabloul descris mai sus si care se juca cu pietricele. M-am linistit, nu este un junghi nervralgic. Sunt inca sanatoasa. Trec mai departe No judgement.

    Pentru ca instinctiv incerc sa evit alte experiente pe asfaltul bucurestean aleg sa imi continui drumul cu metroul, asa ca ma indrept spre cea mai apropiata statie. Ajung in subsol unde asist intamplator la o parada a modei din partea tinerelor talente feminine cu veleitati de mari staruri. Decoruri, gablonturi, ochelari, fustite-curea, esarfe, coafuri, sandalute cu tocuri infinite, membre inferioare uleiate pentru deliciul publicului spectator, stiluri "fara numar" de machiaj de ultima moda presupun, pe scurt o increngatura amazoniana de tendinte in fashion care fac pe orice trecator ("normal") sa se intrebe daca nu a fost teleportat intr-un areal zoo cu dobitoace in ultimul trend.

    In fine, urc in metrou si nu sunt surprinsa sa constat din nou ca umanitatea bucuresteana este si se mentine in sfere inalte. Citeste. In toate directiile vad persoane care fie rasfoiesc tabloidele omniprezente fie vad persoane de inalta tinuta morala (nu asa li se spune?) care citesc romane. Fie ca au de mers zece statii de metrou fie ca au doar doua, ei scot romanele cu autori pe care cand ii vezi inscrisi pe coperti ramai mut de uimire (ca asa "da" bine, nu?) si iti poti spune "ce chestie, tipa asta citeste Fratii Karamazov, sunt impresionata. Lumea inca mai citeste". Si diagosticul a fost pus cumva: inca citim noi, ca natiune. In metrou mai ales intre telefoanele cu "hai, te pup, pa-pa-pa" si "bre, ti-am spus ca ajung. Decat 2 minute si vorbim." Acest citit de tip semidoct in timp ce stai atarnat de bara, bate aerul conditionat in ceafa si esti imbrancit de populatie la fiecare 3 minute este, dupa parerea mea, un mod "anormal" de a ne declara oameni culti si preocupati de livrescul veritabil. Ma indigna. Imi repugna. Ignor. Trec mai departe. No judgement.

     Ies de la metrou si ma lovesc frontal de un sediu important al unei banci. In fata careia gasesc cel putin douazeci de angajati (asa par, au ecusoane) care fumeaza inainte de inceperea programului intr-un sediu de altfel respectat cu sfintenie de cei care au stabilit ca toti costumatii si "white-collars'-ii" sa se inghesuie ca aurolacii in fata sediului reputat. Chiar daca acestia poarta costume ultimul-racnet. Se mai mentine in felul acesta imaginea mult-ravnita a corporatiei? Ma gandesc alta data. Trec mai departe. No judgement.

    Ajung pe o trecere de pietoni unde sunt invitata tacit sa trec - deci e trecere de pietoni da? - si apoi in timp ce parcurg cei zece metri de asfalt apare o alta masina care ma impiedica sa imi continui mersul in ritm obisnuit si (trebuie sa) incep sa fug - deci e trecere, da?. Ok, no judgement. Trec mai departe.

    Am ajuns cu bine la birou, insa energia de dimineata s-a disipat intr-unul din momentele de mai devreme. De abia acum, ajunsa pe scaunul din fata monitorului, incepe sa actioneze cu adevarat normalitatea altora si anormalitatea mea.

    Sunt subiectiva, accept. Altfel nu ar insemna ca imi folosesc materia cenusie de-loc si ar mai insemna ca accept fara cel mai mic comentariu ce imi da societatea cu lingurita. Folosita la orice bautura pe baza de ca-ca-o, o stiti.

    Astept sa ajung acasa, pe alt traseu decat cel parcurs de dimineata intrucat masochismul meu reputat are totusi o limita, si eventual sa incep sa citesc asa, babeste, conservator, dand paginile ca in copilarie nu cu scroll, in sfarsit, in felul in care consider eu oportun cititul. No judgement!

    Sau poate nu voi citi ci voi da muzica la maximul permis de izolarea fonica a peretilor pentru a nu-mi auzi gandurile. Pentru ca acestea au inglobat prea multa din normalitatea altora si prea putina din a mea.

    Este oare acesta un simptom romanesc inspirat de peisajul mioritic sau este doar un moft tineresc? Pot primi doua recomandari pentru asta: "pleaca din tara si nu te mai smiorcai!" sau "Nu mai fi asa sensibila ca nu esti perfecta!". Recomandari care de altfel mi s-au facut dar am refuzat mereu sa le cataloghez.

   
    A nu agrea normalitatea altora mi se pare normal sa nu fie considerat un defect. Iar acceptul socializarii ipocrite a unor normalitati diferite mi se pare normal sa fie considerat un defect. Mie.