De plans

    Consider ca (nevoia de) lacrimi ar trebui sa fie prima pe lista in lantul necesitatilor fiziologice pozitionate de Maslow la baza piramidei . Ar trebui sa fie inaintea setei, a foamei etc.

    Si tot ea (nevoia de lacrimi) ar trebui sa constituie o piramida intoarsa pentru fiecare din celelalte nivele. Astfel ca in lipsa putintei de a satisface vreuna din nevoile "superioare", sa consideram lacrimile drept panaceu. Nu avem parte de respect din partea celorlalti? Nu ne simtim protejati, ba chiar suntem prea expusi celorlalti? Avem impresia ca nu suntem acceptati in grupurile in care am dori sa fim? Nu ne consideram realizati si chiar avem impresia ca suntem degeaba? Haideti sa plangem. Chiar gasesc total nepotrivit sa nu se propuna nici o solutie nevoilor mereu in crestere, mereu sugatoare de energie fizica si emotionala, mereu acaparatoare. Nepotrivit! Asa ca de ce sa nu ne descarcam din cand in cand? De acord, are si sacul de box rolul lui cateodata, dar parca o lacrima ne spala mai bine de noi insine. Nu antreneaza violenta si nici nu o implica. Pur si simplu elibereaza energii, umori incarcate, ganduri negre, insatisfactii personale. Spala tot. In rafale. In debite de nebanuit. In momente, in locuri, la ore uneori total nepotrivite. Conteaza? Atunci e atunci. Si orice amanare sau inhibare a momentului ar trebui sa fie interzisa.

    Consider plansul (alaturi de bautul ceaiului de cozi de cirese :D) ca fiind un foarte bun dus interior. Care iese la suprafata insa. Ca un mic izvor care reuseste sa crape piatra si sa iasa la lumina cristalin, curat, pur si datator de viata.
    Din punct de vedere strict biologic noi cu lacrimile noastre suntem asemenea animalelor intrucat avem parte de ele (lacrimi) atunci cand corpul simte necesitatea eliminarii impuritarilor prin neutralizarea lor. Singurul lucru care ne face deosebiti, tot pe noi cu lacrimile noastre, este ca am "inventat" un motiv in plus pentru ele: emotiile. Responsabilitatea atat a producerii lacrimilor in scop "purificator" cat si a impulsurilor electrice trimise creierului pentru comenzile de genul "e timpul sa plangi" apartine acelorasi glande. Cu toate acestea insa plansul este un exercitiu umoral subiectiv, antropologii exemplificand acest fapt prin aceea ca odata cu descoperirea zonelor exotice de catre europeni acestia au constatat ca bastinasii "practicau" plansul fara nici un motiv, daca ar fi sa ne luam dupa canoanele europene.
    Toti avem nevoie de plans. De aceste secretii sarate si incolore, produs al glandelor lacrimale, vizibile fizic si cu efect psihic.De cand suntem mici, pentru a semnala celor din jur ca ne dorim ceva, ca ne ignora, ca ne este foame, pana cand ajungem copii si plangem pentru ca ne lovim sau suntem certati, apoi adolescenti fiind simtim apasarea primilor fiori amorosi si credem ca odata cu plansul nostru lumea se va opri in loc pentru durerile noastre. Nimic mai fals. Dar nu-i asa ca doar realitatea noastra este cu adevarat o realitate? Apoi vine plansul "greu", cu incarcatura si mustrari de constiinta, cand ajungem (sau aspiram) la maturitate. Ce poate fi mai frumos decat momentul coplesitor in care, de exemplu, devii parinte? Cand incepi sa-i inveti pe altii cum este sa fii om. Sau cum este sa gresesti si ce inseamna sa fii sincer cu tine insuti. Si totul culmineaza cu varsta intelepciunii cand constatam poate ca avem mai mult trecut decat viitor. Doare, imi inchipui. Spunea O.Paler "Fiecare om se naste prin a fi un sistem anarhic de sperante si moare prin a fi un sistem organizat de amintiri." Sunt aceste vorbe, mai ales cand le constientizezi esenta, un motiv de ras fecund?
    Plasul mistuie. Si avem nevoie de arsuri ocazionale, altfel nu facem loc. Pentru altceva. Ajuta la consolidarea sistemului psihic, la eliberarea de tensiuni si la spalarea de suflete.
    Nu cred in teoria celor care considera ca este benefic survolul acestei trairi de taina doar pentru ca "se fac de rusine". Si chiar si cand poate exista un motiv rusinos, cu atat mai mult dusul interior isi are un scop clar. Sa ne re-deschida ochii. Curati.
    Exprima, daca nu altceva, cel putin faptul ca sentimentele prin care trecem nu sunt unele ocazionale, banale, obisnuite. Sunt coplesitoare si reclama exteriorizare nu prin vorbe, nu prin fapte, nu prin priviri, nu prin certuri, nu prin imbratisari si nu prin "insurubari" lascive. Ci prin ceea ce mai ramane pentru descatusare.
    Tot astfel nu cred in sfatul "nu mai plange!". Chiar daca intentia este buna, nu stiu cum ar putea cineva sa obstructioneze un suflet care nu mai poate, niste nervi intinsi la maxim sau pornirea de a trage un sut fericirii inautentice sau lumii in general.Cum?
    Avem nevoie de lacrimi. De cele sincere. De cele care mor dupa ce lasa marturie. De cele fara astampar. De cele prin care sa putem rade pentru a plange apoi din nou cu zambete. Avem nevoie de ele ca de aer. Ca de ploaie. Altfel escaladam pe tensiuni apasatoare. Si ne descarcam inconstient printr-un plans interior, avortat. Care insa, of, isi pastreaza acelasi efect de arsura.