RALUCA MIHĂILĂ

După atâtea nopți de coșmar și pline de coșmaruri, acum am somnul lin. In sfârșit! Atât de lin, încât nu mai vreau să mă trezesc. Pentru că realitatea a luat acum locul viselor. Și doare ca un ac înfipt în ochi. Aș fi putut crede că are și durerea limitele ei, dar nu. - Daca tu mă vrei, eu nu te vreau, i-am spus eu. - Tu crezi că e după tine? mi-a replicat durerea, implacabil de nemiloasă. - Fă ce e bine, nu ce e ușor!

Este atât de mult gol aici, încât devine neîncăpător.

"Era genul de om cu care te simțeai în siguranță. Nu era neînțeles, nu avea nimic toxic, era ca o apă limpede, în care te vezi bine, nimic ascuns, nimic tulbure, nimic surprinzător în sensul rău al cuvântului. Cu un om de genul ăsta lângă tine, evoluezi mult, îți poți pur și simplu investi energia constructiv. Nu trebuie să-ți ocupi creierul încercând să-l înțelegi pe el sau să te lupți cu el sau să te protejezi de el sau mai știu eu ce se întâmplă atunci când ești într-un cuplu în care nu e prea bine."* Oare putem fi și noi astfel pentru cei care ne însoțesc? Pare un mod bun de a viețui și frumos de a trăi. Și cred că e. *Life.ro, Interviu Simona Tache

Ne aflăm după un referendum îndoielnic și care ne-a sugerat că am avea motive pentru a legifera familia tradițională. A fost ca și cum am pus la stâlpul infamiei tot ceea ce a sărit de linia unui normal pe care l-am decis arbitrar. Trăim, cel puțin în unele zone de pe glob, încercarea de globalizare, democratizare și extindere a drepturilor cetățenești la nivelul tuturor categoriilor sociale, inclusiv a minorităților îndelung privite cu scepticism și superioritate (numerică). Trăim așa niște viteze și incertitudini, încât nici sinapsele nu mai știu ce să facă să nu riște burnout-ul. Mai trăim și vremuri care scindează universul familial în forma lui istoric-trecută sau actual-dezirabilă - o mamă, un tată și cel puțin un copil care împart armonios o viață. Lumea merge înspre alte tărâmuri și este absolut inutil să ne opunem unui val de neoprit. Putem să ne opunem în mic, la nivelul propriei gospodării pe care ne-o putem organiza după cum ne dorim, însă în mare nu poți crea u

cine are doua case nu are nici una

Ce ratare de partea acelora dintre bărbați care mai degrabă apreciază femeile care i-au cunoscut doar pe ei! Și ce corect intuitivi se arată aceia care știu să aprecieze că, în ciuda cunoașterii mai multor exemplare masculine, ei sunt motivul pentru care ele au ales să nu mai caute. Lumea se împarte în patru: - cei care își iau în brațe orgoliul, mașinile, tricepșii, laptoapele și abia apoi, dacă mai este loc, femeia-accesoriu. - cei intuitivi care știu să decripteze aparenta lor asociere cu lineup-ul "tututor celorlalți" și supremația "la ofertă" pe care au pus mâna odată cu decretarea lor ca învingători peste haită. - nefericiții care nu se pot consola cu faptul că nu sunt ei singurii bărbați din lumea asta. Căci a lor este împărăția cerului. Gurii. - cei pentru care nu există nici una din problemele de mai sus. Care iau lumea așa cum este ea pentru ei și care se bucură de prezent. Se bucură de ei. Se bucură de femeia din fața lor. Și de împreunătatea lor

Prezentul mă claustrează într-atât, încât îmi vine să mă retrag ori într-un trecut în care nu mai am ce să stric și în care lucrurile s-au tranșat, ori într-un viitor pe care am libertatea să mi-l imaginez oricum. Evadare. Nu mai vreau să sufăr. Am slăbit, înțeleg. Oare mi-am pierdut din consistență și mi s-au redus ideile și forța, sau pur și simplu am nevoie de mai puțin spațiu ca să mă manifest? Probabil că ultima. Așa cum uneori prea multă minte lucrează împotriva ta și deșteptăciunea îți poate deveni potrivnică, tot așa, este posibil ca prea multă dragoste și compatibilitate să nu îți mai lase loc de manifestare. Ca la nordici ... au tot ce le trebuie. Absolut tot ce le trebuie. Așa că nu le-a mai rămas nimic de făcut. Poartă după ei perfuzia fericirii din care se preling picături constante dintr-un bine chimic. Și asta îi omoară, le fură sensul și rațiunea de a fi. Mi-e teamă doar de lucrurile în care cred. Dragoste, boală, vid și dragoste. Într-una cred de dou

Cred că trăim vremurile in care, după ce am făcut tot posibilul sa ne oferim libertățile de a face orice, începem să simțim din plin consecințele excesului de legiferări, de control, de lipsă de control, de dezvoltare, de scalare, de inovare de dragul inovării, de lipsă de timp sau de viteză. Am intrat în spirala în care, deja, tot ceea ce facem va necesita mai devreme sau mai târziu, rectificări, revizuiri, schimbări, amendamente. Sigur, am putea spune, asta înseamnă vulnerabilitatea procesului de a crea. Să revii și apoi să continui să revii asupra a ceea ce ai lăsat în urmă. Oare? Pentru că una e să completezi și să perfectezi, alta e să repari și să fii obligat să inventezi o nouă spirală care să contrabalanseze efectele negative ale primei spirale. Creatia îi vine de hac creatorului. Ne-am prins urechile în intenția de a interveni acolo unde lucrurile erau deja complete. Am împins prea departe limitele unei plapumi care consideram că sa ne asfixiază. Suntem o speci

Uneori îmi vine să mă mut cu totul în ideile mele neconcretizate. În potențialul lor de a deveni. Se spune că cei care simt nevoia de evadare din propria-le viață sunt predispuși la dependențe. Eu, daca aș avea vreuna, ar fi cea a lipsei de sens. Este singura variantă de miniunivers în care inepțiile pot sta la masă alături de idei geniale. Mă poftesc cu totul în afara zilei de azi. A zilei de mâine. A zilei de ieri. Dam prea multa noimă unor lucruri care se întâmplă accidental. Suntem rizibili. Noi, oamenii. Mai ales atunci când suntem siguri de teoriile noastre pe care le ghidăm impecabil până la primul sens giratoriu unde fac pană. Nu poți umfla un cauciuc care nu se vrea umflat. Nu poți!

spre deosebire de celelalte specii de pe pamantul asta, rasa umana are o trasatura care o face sa decada aproape iremediabil, in ciuda constiintei sale superioare. desi viata nu ii este in primejdie, omul face rau celor din jur doar pentru ca poate.

E paralizant să ajungi într-atât de singur pe cât îți dorești să fii. "Îmi scrii un pahar de vin?" Cea mai frumoasă întrebare demult încoace. Atât de frumoasă, încât mă face să spăl netrebnicia simțită în seara aceasta vizavi de un film văzut în avantpremieră. Este un un film pe care mi-am dorit demult sa il vad si legat de care am asteptat sa fie proiectat intr-o sala de cinema romanesc pentru a-l simti pana la capat. Si l-am simtit. Intr-atat de tare, incat m-am intors intr-un univers pe care mi-am propus sa il uit. Cel al singurătății asurzitoare, al  lipsei de responsabilitate, de atasament, de umanitate, de incredere in ceilalti, de lipsa de sens, de tinerete care capitalizeaza pe energie ca sa riste totul pe ratarea cool a viitorului. A fost o era a cinismului ultim determinat de neinfricarea in fata unei povesti personale care iti spune ca nu ai ce sa pierzi. Ca lumea e a ta in sensul in care ea, de fapt, nu conteaza deloc. Sau cel putin, nu conteaza nici

A cere A lua A primi A oferi A împărtăși A refuza A juca / imagina Sunt verbe care ne însoțesc de când suntem mici și în directă funcție de educația celor care ne cresc. După cum Esther Perel susține, sunt verbe care ne oferă suport în primele experiențe senzoriale și erotice notabile și care rămân alaturi de intențiile noastre emoționale. În funcție de cum ne raportăm la aceste verbe,  ne auto-oferim suport în prioritizarea zonelor din noi sensibile la stimuli.

Oricât mi-ar fi de clare inutilitățile demersurilor de moment sau lipsa de sens a unor intenții stringente, mi-e clar că nu am ce căuta într-un spital de nebuni.

Ma uit in jur. Mă uit la mine. In mod clar, visele mi-au rămas mici.

exista oameni ajunsi in postura ingrata in care sortii, dupa mult timp de chin, nu le mai sunt potrivnici si totul incepe sa concure la posibilitatea ca ei sa fie, in sfarsit, fericiti. nu mai au dusmani. nu ii mai chinuie nimeni din afara lor. nu mai e nimeni pe care sa dea vina pentru nimic din ce se intampla bun sau rau in viata lor. nu mai au cui sa delege responsabilitatea unei tristeti de fond, tot asa cum nu mai au ocazia de a face cuiva in ciuda pentru un zambet pe care il afiseaza mai degraba in scop de a naste invidie, decat pentru ca asa simt. acum au ajuns fata in fata cu oglinda propriilor neputinte ... si nu le place deloc ce vad. nu mai au unde sau de cine sa fuga asa cum au facut-o atata timp. trebuie sa isi inlocuiasca scopul de a se feri cu cel de a construi. nu le mai sta nimic in calea nefericirii. in afara de ei insisi. una dintre cele mai mari capcane este sa ai mereu la indemana un tap ispasitor cu ajutorul caruia sa iti eviti propria privire.

Simt cum mintea mi-o ia înainte Și nu-i mai fac față. O voi reduce la tăcere. Partea proasta e că, odată redusă la tăcere, Trebuie menținută așa continuu Pentru ca totul din jurul ei Sa continue să aibă sens.

nu, nu, nu, nu mai vreau sa aud nimic privirile ma ard cuvintele ma înțeapă lacrimile ma dor mintea-mi face ture prin scalp iar sufletul urlă atât de tare încât risc să fac hernie emoțională de panică, dezvolt obsesii si din cauza obsesiilor, mă panichez. nu mai știu cum să respir adânc. oare o să mai aflu? există în engleză o expresie care definește nebunia ca "being out of one's mind". luând această definiție drept etalon, mă pot considera cea mai întreagă la cap persoană pentru ca sunt oriunde altundeva acum, numai nu în afara minții mele. foto: Adam Rich, Instagram

detest ce ajung uneori din cauza oamenilor care mă nedreptățesc și dezonorează e vina mea că le-am permis să ajungă la mine e meritul și deopotrivă rușinea lor, că au reușit după cum spuneam în alte ocazii, nu e bine să te lași adus atât de jos încât să urăști pe cineva. nu am ajuns acolo și nici nu risc să o fac. dar nădăjduiesc la a gasi o cale prin care să mă ridic deasupra parșiveniei, micismelor și îngustimilor pline de venin ale celor mai reprobabile ființe vii: cele care sub masca smereniei, linșează cu zâmbetul pe buze. și îmi doresc să ajung la calm printr-o pace și o liniștire, ambele redevenindu-mi de ceva vreme, străine. încep să cred că voi putea cel mult specula legat de ce este fericirea, sau cel puțin, fericirea insoțită de omul iubit pentru că dacă dorințele noastre de împlinire nu coincid, nu văd cum ar putea supraviețui o împreunătate autentică. nu, nu sunt făcută pentru lumea aceasta o, dulce nefericire, de ce mă amăgești cu clipe de bucurie pe care

Nu vreau sa stau mai puțin cu tine, ci vreau sa stau mai mult cu mine.

cred ca oricine poate avea incredere intr-o persoana demna de incredere. nu denota nimic o astfel de platitudine. insa generozitatea si lipsa autentica de garantii vine din a alege sa ai incredere in cineva care nu pare sa o mai merite. nu sunt multi cei care au curaj sa fie fericiti si care nu se tem sa isi traiasca bucuriile si dezamagirile fara a se baricada in fata a tot ce poate parea greu de dus. cat despre ceilalti, acei multi tematori ezitanti in fata fericirii, ei bine, ei ar trebui sa se intrebe la un pahar de vin cu ei insisi: oare se tem de fericirea alaturi de cei langa care nu stiu inca daca sa ramana sau le e teama de fericirea pe care ar trai-o daca ar pleca din impasul de moment? "macar stiu la ce am renuntat" vs. "poate fi bine si altfel". nu e usor de dus gandul ca in afara fericirii pe care crezi ca o poti avea in previzibil exista o fericire infinita care te poate astepta in necunoscut. cine ar sustine cauza curajului de a avea in

You come home, make some tea, sit down in your armchair and all around there's silence. Everyone decides for themselves whether that's loneliness or freedom.

Nu cred că oamenii sunt răi pentru că aleg sa fie, ci pentru că au in ei chingi invizibile de care nu se pot elibera. Sau de care nu stiu sa se elibereze. Genul de chingi - infecții care îi determină  să nu se poată abține de la a-i viola emoțional pe cei la care țin, pe cei care stiu ca ar pune insensibilitatile la suflet si pe a caror intelegere si-ar argumenta baza pentru rascumpararea iertarii pe care nu se indoiesc, bunoara, ca o merita. Aceasta maladie consta in a da acolo unde doare cel mai tare, adica a face exact ceea ce dragostea nu permite. Cred că doar prin carantina, timp și tratament cu antibiotice forte există șanse de reușită și eventual de imunizare astfel incat chingile sa ii lase sa redevina cine sunt de fapt: niste oameni buni cu dorinta de a iubi si de a fi iubiti.

Nimeni  nu își va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. G.G.Marquez

forte opuse care, prin anulare de sensuri, duc la un rezultat pozitiv sau cel putin previzibil. cum ar fi daca la un moment dat scaunul pe care stam s-ar gandi sa ne fenteze si sa nu se mai opuna fortei noastre de greutate? n-ai sa vezi pentru ca el, scaunul, nu este inzestrat cu liberul arbitru care i-ar putea permite sa se razgandeasca, sa surprinda sau sa dezamageasca iar noi, stiind deja asta, nu avem de ce a spera

- ce crezi ca se va intampla cu noi? - de ce vrei sa stii de acum ceva ce oricum vei afla mai incolo? ocupa-te de noi acum si atunci noi de mai tarziu va face bine. -- | --  - de ce crezi ca oamenii sunt nedrepti? - nedrepti fata de cine? - fata de ei insisi, fata de cei din jurul lor... - pentru ca ajung sa confunde bunatatea cu cadourile pe care le ofera, sa citeasca "da" in "nu"-uri, sa ia toleranta drept prostie sau naivitate, sa creada ca a trece cu vederea tine loc de incapacitatea de a vedea, sa fie cinici atunci cand e nevoie de compasiune. - si ce e bunatatea, atunci? ce e toleranta? ce e compasiunea? - alegeri. sunt alegeri facute constient. sunt rezultatul unor intentii de crestere si intelegere profunda. - si de ce sunt atat de rare? - pentru ca suntem prea multi care nu stim cum sa facem fata durerii. - si atunci ... ? - devenim defensivi la inceput (vrand sa ne aparam de suferinta) pentru ca apoi sa avansam in ofensivitate si lovim cat

ma doare stomacul in fiecare clipa in care imi amintesc atat de tare, incat raman tintuita de podea si ma intreb daca voi mai fi vreodata in stare sa ma ridic am mers eu in doua picioare? sunt ca un bolnav de Alzheimer care traieste la nesfarsit clipa de luciditate a unui cosmar de care mintea il protejeaza inca nu s-a instalat un continuum ... mai apare cate un gand inertial care imi vinde toleranta unui apel prin care iti spun ca te iubesc si ca ne vedem acasa ce departe suntem acum de toate astea! da, de la un moment dat, daca livram sufletului prea multa suferinta, atunci mintea preia controlul si face scurtcircuit, actionand cum crede ea ca e mai bine chiar daca poate ca nu e cea mai profunda durere este constiinta faptului ca si daca nu s-ar fi sfarsit, tot nu am fi stiut sa avem grija de noi nu mi-e teama de viitor cum imi e de amintirea fericirii careia, desi mi-a fost furata nemilos, am apucat totusi sa ii simt, frugal, gustul.

scutul nu este întotdeauna înfricoșător depind e foarte mult de cât ești dispus să sper i și să crezi în proces totul poate fi comprimat în lucruri relativ simp le și principii ușor dramui bile pentru oricine a plâns măcar o dat ă în viață de ce plân gem? irelevant. pentru c ă dulceața lacrimilor sărate nu se compar ă cu nimic a abera = a ră tăci! zbu rătăcesc pe drumuri necălcate de alți paș i și e bine să fac ast a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z  am termina t sau oare de abia acum începe totul?  mai vine ceva după z?

- tu crezi in ceva? - da - in ce? - in orice exista pe lumea asta. - cum vine asta? - pai vine ca nu cred in vise marete sau entitati din afara noastra. Nu cred in Sursa, Allah, Dumnezeu si alte cele. Cred in ce vad, in ce simt, in ce gust, in ce miros, in ce aud. - crezi in simturi? - cred in simturi. - si atat? la asta se rezuma credinta ta? - asta incununeaza credinta mea. Ea se reduce la a vedea nelimitari in noi si in concret, nu in inexistente convenabile. - de ce crezi ca Dumnezeu e convenabil? - pentru ca a crede ca el aranjeaza lucrurile in lumea asta e o atitudine de delegare convenabila. A crede ca daca pui mana pe foc, te arzi, e o concretete. A sti ca daca vorbesti urat, atunci ajungi sa ranesti oameni, e un fapt. A intelege ca daca muncesti, ai sanse mai mari de reusita, e palpabil. - si iti ajunge sensul dat de astfel de lucruri simple? - nu numai ca imi ajunge, dar cred ca in astfel de simplitati sta lipsa de limite - cum asa? - pentru ca suntem intr-ata

azi a inceput sa ploua in timp ce ne bucuram de paharul de vin am ales sa mai stam un pic la masa, doar-doar o sa se opreasca cum stii cat sa mai stai? din cand in cand ai senzatia ca seful face abuzuri si lansezi semnale in speranta ca te va lasa in pace pana la urma ca va prinde aluzia si se va opri cum stii cat sa mai stai? te minte te desconsidera te face sa te simti mai prejos decat el sau anturajul sau actual si asta din diverse motive, aproape de fiecare data altele crezi, totusi, ca nu e in apele lui si ca lucrurile se vor indrepta, asa ca alegi sa ii mai acorzi timp cum stii cat sa mai stai? ce ne face sa stam, sa amanam decizia plecarii, sa nu ne luam orgoliul ranit in carca si sa purcedem la sanatoasa pe ulita in jos? ce ne tintuieste langa sursa de stres? ce ne leaga? ce ne face prizonieri? sigur ca raspunsul difera de la un caz (clinic sau nu) la altul, dar cred ca in fond este vorba de speranta in mai bine. ca e iubire sau instinct de conservare, are

- tie nu iti place Romania din aproape nici un punct de vedere - asa-i - unul din aceste puncte de vedere este, ironic, legat de tine - cum adica? - adica asa cum Romania are foarte multe atu-uri pe care le ia for granted si nu le valorifica sau apreciaza in nici un fel (pentru ca sunt date, sunt multe si sunt nelimitate), tot asa, ironic, tu ai fost si esti iubit mai mult decat poti transmite inapoi apreciere sau sens. asta te va haitui mai mult decat ziua prezenta, pentru ca vine dintr-o incapacitate personala in raport cu tot ce s-a intamplat sa ti se ofere fara sa faci eforturi in a le obtine. - si ce legatura are Romania cu povestea mea? - pai are ... pentru ca noi, romanii, nu stim sa apreciem ce avem bun, asa cum cei din strainatate apreciaza fiecare farama de potential rar. - la fel cum eu... - da, la fel cum tu ratezi (voit sau nu) sa fii acolo pentru cei care te-au ales sau te aleg. tu ii spui selectie. eu ii spun orgoliul celui care se stie cu fraiele. sa nu uit