RALUCA MIHĂILĂ

De unde se inspiră analfabeții funcționali cu pronunția și (trans)scrierea pluralurilor "mingii" și "ridichii"? Unde ne sunt profesorii de limbă română? Acei profesori impecabili care insuflau cu dedicare, onoare și profesionalism, ABC-ul vieții rostite și imaginate? Au plecat toți în afara țării? S-au ascuns de deziluzie?  S-au reprofilat pe hipsterisme? Și dacă au plecat, unde au plecat?  Și să ce? Tot ce pot spune este că lipsa lor (fizică ori spirituală) a lăsat degringoladă.  Pe prea multe planuri.  Îmi este dor de un interlocutor viabil măcar din punct de vedere gramatical. 

Am crescut cu o educație care (încă mă) inspiră și ghidează către sfere profunde de responsabilitate socială și personală, de asumare, de înțelegere și instinct educat, de predicție și evaluare de consecințe. Trăiesc acum, însă, perioada lui undo , un instrument teribil de folositor atunci când mușchii de responsabilitate sunt antrenați, dar la fel de teribil de toxic atunci când te așezi pe fundamentul ideii că orice greșeală poate să dispară. Eu știu că greșelile, odată făcute, pot fi cel mult îndreptate prin asumare de responsabilitate și trăire a consecințelor. Prin a fi acolo  să vezi ce ai făcut. Prin viața de după greșeală.  Prin învățarea posterioară acestei etape. Pe de o parte și prin extrapolare la viață, îmi fac un pic griji cu privire la generația  undo care se educă prin mesajul implicit al faptului că te poți face că nu vezi ce nu vrei să vezi, că poți face să dispară orice eroare, orice nu îți place, orice nu e conform, orice constați după  că...

Am fost la dentist azi. Din nou. M-am săturat, nu-mi place, mă enervează burghiul ăla care pare că intră în creier. Dar trebuie. În sfârșit, te așezi pe scaun și indiferent de ce crezi că ai, nu știi exact la ce să te aștepti. Pur și simplu nu știi, căci surprizele sunt la tot pasul: nu prinde anestezia, îți curge apă pe tine, țâșnește sângele pe ochelarii medicului, înghiți bucăți de plombe pe care trebuia să le arunci în chiuvetă, ridici mâna că te doare, conform convenției, dar nu te vede nimeni, radiografia a fost pusă invers și ți-a obturat măseaua greșită ... din astea clasice și inofensive. După multe confirmări primite de la mine cum că totul ar fi în regulă, la un moment dat, medicul stomatolog se întrerupe, se uită la mine siderat și întreabă panicat: - Sunteți bine? Unde vă doare? Eu nu înțeleg nimic ... cum adică, nu i-am zis că sunt ok? Ca să mă uit în lampa ce-mi reflecta moaca prevestitoare de dezastru și să constat că aveam o mimică de pui de abator dus la dez...

Ce lume să creezi, Doamne, dacă toți cei ieșiți din mâinile tale să considere că viața e nedreaptă! Dr. Sue Johnson spunea că "trauma ne dărâmă prezumpția că lumea este dreaptă și viața previzibilă". Să fim toți supraviețuitori de traume?  

Am în stânga mea doi pasageri care se miră când le sună telefonul (dat la maxim să nu-l rateze) și, odată ce-și aduc aminte unde l-au pus și cum să răspundă, își aud apropiații (alaturi de ceilalți călători CFR) pe speaker. Și în timp ce fac asta, își țin telefonul la urechi. Urlând și ei, și cei de la celălalt capăt al firului. E pitoresc. # adaptareaducelaevolutienuinvers   # socializarefortataintren

Sfertul academic s-a demodat. Nu ne mai ajunge legea nescrisă a lipsei de organizare. Reinterpretarea mioritică a punctualității stă într-un nevinovat șantaj emoțional: să anunți când întârzii. Sau chiar să zici că îți pare rău. Și cu asta pare dintr-o dată că ai venit la timp, în ciuda traficului care te "surprinde" continuu. Cireașa de pe tort: "sunt pe drum!" Sau poate: "scuze, ți-am zis că întârzii!" Neclar. Sigur, tot e mai bine decât să te porți ca și cum ai fost punctual...după 50 minute.

Mă uit în jur - derizoriu. Beau un pahar de vin și încep să văd dublu. Dublul derizoriului înseamnă împământare, înseamnă plierea realității peste imaginație. Dublul mie însămi este personalitate multiplă și lipsa de coerență sau noimă. Dublul lumii e o distopie. Dublul meritocrației e totalitarismul. Dublul lui sunt eu. Mai beau un pahar. Văd din ce în ce mai clar acum. Pământul e atât de mic! Îmi doresc să mă plictisesc. Ar fi activitatea care m-ar apropia și mai mult de sens. Îmi e atât de bine când simt că mă am, că nu mă mai ofer nediscreționat, oricui, oricum, doar din generozitate. Generozitatea în lipsa atașamentului de sine este oportunism egocentric. Da, în sfârșit mă am. S-a întâmplat odată cu momentul în care am început să rejectez ce se forța. Dar nu a fost deloc ușor. E greu să speri când nu mai crezi.

- -Băi, deci nu mai pot. - -Iar te plângi? - -Nu mă plâng măi, dar nu mai pot…efectiv nu mai am de unde. - -Nu mai ai de unde, ce? - -Nu mai am de unde să îmi trag energia … să îmi iau motivația. - -Păi de ce? - -Păi pentru că suntem vai și amar. Putrezi îmbrăcați în sclipici. Nu ne înțelegem stânga cu dreapta, habar nu avem de capul nostru, ne călcăm pe capete unii pe alții, nu ne ținem de ce zicem…  - -Cred că exagerezi un pic … îți stă în fire. - -Măi, nu cred că exagerez … m-am tot gândit și cred că e un model toxic ce perpetuăm noi aici. - -Hai măi, drama queen. Cuvinte grele arunci matale aici, nu crezi? - -Suntem niște provinciali, Ioana. Provinciali, vedem în mic, ne ascundem după deget, ne descurcăm , tăiem costuri să ne băgăm un pic mai mult în buzunar (unii din noi, adică ăia care au acces la informație), lingem mâna care ne dă 2 lei pe servicii de 100 … despre ce vorbim? - -Păi de ce nu pleci? - -Păi … cred că asta o sa fac. - -...

Din nou ... nu vreau să vină sărbătorile. O iau ca pe un semn că ori nu sunt cu toate țiglele pe casă, ori nu sunt unde trebuie.

Sunt în tren, dinspre Brașov spre București. Am făcut această călătorie cu ocazia turului II al alegerilor prezidențiale. Ca de obicei, din Ardeal se pleacă spre sudul țării cu multă mâncare bună ... Zacuscă, salată boeuf, prăjituri, vinete. Dezmăț culinar. Doar că totul a fost foarte pe fugă, așa încât înainte să plec nu am apucat să mănânc nimic. Am băut doar o cafea cu speranța că azi se va alege o soartă mai bună pentru această țară. Ce clișeu, dar cam așa e. Așa că mă aflu acum în tren, mi-e o foame de lupoaică și totuși, am la mine mâncare cât pentru o săptămână. Oare ce mi se testează acum? Răbdarea? Neatenția? Adaptarea? Acceptarea? Mai am o oră, dar parcă mai am o lună. Starea de acum îmi amintește de momentele când nu aveam brichetă, dar eram blindată de țigări. Ce vremuri! E fun, chiar dacă te roade stomacul . 

LGBT a devenit LGBTQIA. Când? Nu știu, am pierdut șirul evenimentelor. Au mai rămas 19 litere pentru incluziunea socială prin etichetare. Or ajunge? Pentru cine nu știe de unde provine acronimul actual: Lesbian, Gay, Bisexual, Transsexual, Queer, Intersex, Asexual. Comunitatea LGBT(QIA), din dorința de eliberare a reprezentanților săi și de obținerea drepturilor de reprezentare în comunitate, provoacă fix efectul opus și anume delimitarea normalității de restul lumii, fără să știm cine, ce, cum e. Acum lumea este împărțită între LGBTQIA și ceilalți . Normalitate? Un cuvânt care probabil va ieși curând din dicționare de teamă să nu discrimineze. Pe cine? Nu știm. Dar mai bine să fim politically correct decât să încercăm să înțelegem. Normalitatea nu mai este demult un reper, pentru că nu mai avem voie să definim cuvântul "normal". E normal ca în numele libertății să promovăm cenzura? Normalitatea a ajuns mai degrabă un principiu devenit armă în mâinile tota...

Merg pe stradă și văd cum fiecare dintre trecători e în lumea lui. Câți suntem, atâtea lumi. Ne credem regi și regine în lumea noastră formată dintr-un singur om. Mă uit la alte specii - pisici, câini, păsări, cai, pești. Fiecare dintre ai lor e, parca, în lumea celuilalt. Oricâți ar fi ei, o singură lume. Noi, oamenii, ne gandim la împreună. Ei o practică.

Tind să cred, și asta din ce în ce mai tare, că pe măsura ce le dorim copiilor noștri "să nu treacă prin ce am trecut noi", ajungem să riscăm să îi supunem la noi lucruri prin care la rândul lor, să facă în așa fel încât copiii lor "să nu treacă prin ce au trecut ei." Să explic un pic, nu? O voi face simplu prin apel la principiul compensării, cel care de regulă ajunge să rezolve orice problemă. Dacă ai avut prea mult din a, trebuie sa primești b pentru a avea echilibru (uneori b însemnând lipsa lui a). Exemplu. Dacă ai fost răsfățat (a) și ți-ai dat seama că nu e ok pentru evoluția ta ca adult, atunci vei tinde să selectezi foarte bine între opțiunile pe care le propui copiilor tăi, inspirându-i mai degrabă la temperarea instinctelor (b), decât la așteptarea de a primi orice, oricând, oricum. Dorința ca ai noștri copii să nu treacă prin ce am trecut noi se traduce pe alocuri prin înverșunare. Multă înverșunare. Și o înverșunare din aceea care devine pe n...

Ați observat că bărbații sunt crescuți pentru a deveni cineva și femeile pentru a găsi pe cineva? Probabil un motiv în plus pentru două ecuații prezente pe bulevarde și buzele celor care se autodeclară toleranți: - femeie +35 single = incapabilă să-și facă o familie - bărbat +35 single = liber arbitru sexi și dezirabil. Toleranții declarați sunt primii care discriminează. Încep acest material cu trei ipoteze personale asupra cărora voi reveni ulterior, în funcție de context și relevanță.     Trăiesc, ca femeie, o perioadă de mare avânt pentru partea noastră de societate, ca urmare a acțiunilor trecute ale femeilor care au înțeles nevoia noastră de manifestare socială, economică sau politică alături de bărbați și nu în ciuda lor. Acest drept câștigat de altele înaintea mea și deopotrivă, acest confort pe care mi-l pot permite astăzi mă determină să cred că cel mai bun mod de a ne menține un statut pe care s-a anticipat ca îl merităm ar fi prin înțelegerea nevoii de fir...

dacă viața asta ar fi doar frumoasă, n-am înțelege nimic din ea.

Pentru ceea ce știu că au în ei. Pentru ceea ce simt că au în ei. Dar ceilalți nu văd. Nu ne ajunge să ne vedem noi pe noi ... pentru că a fi o ființă socială vine cu nevoia de a te conecta și de a aparține unei lumi din afara ta. Doar că această lume din afara ta nu e mereu gata să te primească ... să te accepte .... să te vadă ... sau, dacă te vede, să admită că te vede. Și atunci ce îți rămâne de făcut cu această nevoie? Cu ce umpli golul? Cu tine? Poate. Dar de la un moment dat, e ca atunci când pentru tine nu există Moș Crăciun ... însă ca să uiți că nu există, îți oferi singur cadou și speri ca până dimineață să uiți de asta și să fii surprins plăcut că cineva s-a gândit la tine așa cum ai tu nevoie să o facă. Doare. Doare când primești ce nu îți trebuie sau când trebuie să oferi din ce nu ai. De fapt, nu știu, doare  ... sau mai degrabă te însingurează constatarea asta? Ce înseamnă să fii văzut? Păi înseamnă că cineva din afara ta să îți transmită prin fie...

Și mă gândesc acum la noi, oamenii. Și cum adesea ne categorisim și catalogăm în funcție de verticalitatea noastră, de coloana noastră vertebrală ...  Ce înseamnă de fapt cele două expresii, dacă nu apanaje ale dreptății, ale conștiinței, ale moralei, ale spiritul etic atât de specifice omului și mai puțin spre deloc caracteristice altor specii de animale? Posibil să nu fie întâmplător că doar noi ne-am ridicat, la propriu, din propria noastră determinare și la un moment dat, într-o zi fără precedent sau compromis, am decis să ne ridicăm în două membre. Să fi fost acela momentul în care ne-am dezvoltat conștiința? Sau mai degrabă clipa în care ne-am căpătat statura verticală tocmai pentru că așa ne-a dictat conștiința?

când ajung copiii prea buni pentru parinții lor?

"Bună ziua, apelul dvs e foarte important pentru noi". Urmează 45 de min de așteptare, suficient cât să-ți amintești din workshopu' vieții că frustrarea vine din așteptări. Care chiar dacă normale, sunt prea mari. Cam la fel de mari ca orgoliul tău de a primi un serviciu decent. E vina ta, fraiere, nu-ți mai delega nemulțumirile, dând vina. Asa. Înghiți în sec gândindu-te că ești un neînțeles cu scopuri prea mărețe. Pe fundal o coloană sonoră de lift. Cu ea pe speaker, îți bei cafeaua, citești presa și juma de carte din raftul Denisei, iei micul dejun și te pregătești de întâlnirea de la 10. Cel mai eficient apel ever. Prima dată când reușești atâtea în timpul unui call. Apogeu de multitasking. Și hop, se rupe magia când îți răspunde un part timer care vrea doar de buzunar. Ai și uitat de ce sunaseși. După ce îți revii din eficiența ultimelor 45 min, îți dai seama că ai 3 variante: 1. Continui cu interlocutorul departe de a fi viabil 2. Închizi apelul și resun...

Ați trăit vreodată dorința de a trăi o groază, doar de curiozitate față de ce se va întâmpla cu lumea? Eu da. O trăiesc acum. Și e foarte mișto.

Io zic așa: viață lungă nu vine din mâncare sănătoasă, sport și bani. Vine din împlinire. Vrei sa bei, bea? Dar nu fă numai asta asta. Să fumezi? Go for it. Te paște nimfomania? Dacă ai cu cine, bravo. Ești exhibiționist sau ai fetișuri "dubioase"? Da-le curs dacă nu presupune să dai în cap cuiva. Și foarte important: asuma-te. Nu te învinovăți că nu poți mai mult, pentru că atunci ai două șanse de boală: o dată din cauza apucăturii în sine și a doua oară pe motiv de tristețe. Nu poți să te lași? Nu te lăsa! Decât să mori și bolnav și nefericit, mai bine trăiești făcând ce te face să te simți împlinit. Indiferent ce ar fi asta. Pe bune, ce tot atâta cu "eu știu ce tre' să faci?" Nimeni nu are adevărul absolut. Cumva, într-un mod misterios, împlinirea ajută major și "pisicul" și în final, starea de bine. Nu zice nimeni să nu corectați derapajele flagrante ... Dar eliminati-le doar pe alea care odată cu tăierea sursei de toxic, vă taie...

Care e cel mai greșit lucru bun pe care îl poți face?

- Te iubesc. - Iar eu te iubesc și chiar mai mult de atât. - Cum adică? - Adică sunt și dispus să fac ceva în privința asta.

Când nu ești sigur de caracterul unui om, privește-i prietenii. Așa se zice. Și tot ăștia zic să nu plângi după cineva care ți-a omorât zâmbetul.

Onestitatea, bunul simț, curajul, recunoștința, onoarea, dreptatea, demnitatea sunt, toate, pedepse. Pentru că te obligă să ai de-a face cu toți cei care nu le au.

Țin minte că am citit la un moment dat, acum mulți ani, un citat care stă cu mine de atunci. Îi aparține lui Eleanor Roosevelt care a spus așa: Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente,  iar mințile mici discută oameni. Păstrând o tonă de modestie și fără a avea vreodată pretenția de a fi cumva sau altfel, nu știu perioade din viața mea în care să discut altceva decât idei. Cu mici excepții, însă, care mă determină să mă văd într-o lumină de decădere. Aceste excepții se referă la momentele în care, crezând că așa se cuvine să fac, am încercat să mă integrez în câteva anturaje care discutau oameni. Și m-am lăsat trasă în asta. Mi-e rușine. A durat infim față de restul timpilor, dar a existat această latură la un moment dat. Și m-a ajutat să înțeleg prin digestie ce înseamnă toxicitatea lui   fitting in  pentru cineva în care urlă ambiția de a fi autentic.

Când știi că e prea mult? Când știi că ți-a fost invadată viața cândva, când tu nu ai fost atent? Păi ... Când ajungi să spui mai des "nu am timp" decât "bună ziua". Nu am timp = nu sunt în control. Așa că tai. Din lucruri, din oameni, din activități, din notificări, din nenumăratele activități din calendar. Și PRIORITIZEZI. Ca să rămâi la lucrurile esențiale aranjate corect. În funcție de unde ești în viață, pe planurile personal / profesional e posibil să apară cinci fenomene. 1. Să te simți dintr-o dată mai liber. Mai stăpân pe tine. Mai asumat. 2. Să te întrebi unde au dispărut toți. De ce nu te mai caută. Să te simți singur. 3. Să înlocuiești avalanșa care venea spre tine și te copleșea cu te...

Celor care își bazează orgoliul pe unicul argument cum că de pe teritoriul vechii Tracii a ieșit omenirea, iată cum stau lucrurile între timp: suntem CODAȘI la lifelong learning. De ce? Pentru că: #1 românii nu trebuie să mai învețe, ei știu. probabil și pe suedezi i-ar învăța câte ceva. "nu vin ăia să ne învețe pe noi cum să ne facem treaba" #2 nu am când să mai fac și asta. vreau să și trăiesc. #3 la ce te ajută școala, când trăiești într-un loc în care trebuie doar să te descurci? plus că am învățat deja destule pe care nu le aplic. #4 n-avem școli ca lumea și diplomele se dau pe pile, așa că de ce să te mai complici? plus că sunt atâția cu diplome care mor de foame. #5 e scump să înveți ceva ca lumea aici. #6 noi suntem deja deștepți, toți românii plecați afară se afirmă și sunt apreciați de străini. #7 lasă că nici la ei nu e chiar roz, uite că nu mai au nici biserici și instituția familiei e cum e. #8 e prea teo...