De câte femei e nevoie să schimbe lumea? De toți bărbații.
Ați observat că bărbații sunt crescuți pentru a deveni cineva și femeile pentru a găsi pe cineva? Probabil un motiv în plus pentru două ecuații prezente pe bulevarde și buzele celor care se autodeclară toleranți:
- femeie +35 single = incapabilă să-și facă o familie
- bărbat +35 single = liber arbitru sexi și dezirabil.
Toleranții declarați sunt primii care discriminează.
Încep acest material cu trei ipoteze personale asupra cărora voi reveni ulterior, în funcție de context și relevanță.
Trăiesc, ca femeie, o perioadă de mare avânt pentru partea noastră de societate, ca urmare a acțiunilor trecute ale femeilor care au înțeles nevoia noastră de manifestare socială, economică sau politică alături de bărbați și nu în ciuda lor. Acest drept câștigat de altele înaintea mea și deopotrivă, acest confort pe care mi-l pot permite astăzi mă determină să cred că cel mai bun mod de a ne menține un statut pe care s-a anticipat ca îl merităm ar fi prin înțelegerea nevoii de firesc în comportamentul de zi cu zi. Acel firesc prin care ura, determinarea intolerantă sau revendicările extremiste să nu-și mai găsească oxigenul. Ipoteza 1.
Neînțelegerile nu pot duce decât la neînțelegeri. Ura la ură. Violența la violență. Instigările la instigări. Nu cred că ne stă nici în fire și în nici un caz nu ne câștigă noi locuri la mesele de discuție ale bărbaților dacă ne manifestăm vocal și acuzativ drepturile pe care le merităm și pe care nu le obținem de la ei. O astfel de cerere neînsoțită de o ofertă pe măsură este greu spre imposibil să conducă la vreun minim imbold al bărbaților de a ne “da vreo șansă“. Din contră, chiar. Cred că mai degrabă ne privesc așa cum ne poziționăm noi: în afara discuțiilor purtate la masă. Alternativa ar fi să ne așezăm la masă pentru a schimba paradigma: acum ei se cuvine să dovedească faptul că noi trebuie să ne ridicăm și să plecăm. Și nu se vor complica. Barajul respingerii se face prin acceptarea inversă: arătăm prima dată că noi îi acceptăm pe cei care ne resping. Și atunci pumnul se deschide. Și invită la un comportament similar. Sau cel puțin, surprinde și scoate inamicul din zona de dominare. Invitația la dialog a celor care par să nu ne accepte. Ipoteza 2.
Nu cred într-o lume a femeilor, cum nu cred într-o lume a bărbaților. Ar fi un iad oricare din cele două scenarii din foarte multe motive care invită la dezechilibre și devieri flagrante de la un ax al sustenabilității sau creșterii și dezvoltării personale. Un mix. Mixul în proporțiile potrivite. Ipoteza 3.
Acum câteva luni am participat la un apel sub numele Fete care schimbă lumea. Mi-a sunat bine așa, la prima vedere, însă am avut un imbold ascuțit de a spune nu prin prisma a deja multelor mișcări feministe care nu ne fac deloc cinste nouă, femeilor, ba poate chiar lucrează împotriva noastră pentru că majoritatea își construiesc pledoariile de luptă ca replici la teoriile deviante ale bărbaților misogini. Nișează inamicul slăbindu-și lor însele puterea propriilor lor argumente. Nu numai că nu agreez și nu mă pot afilia acestor tipuri de inițiative, dar cumva m-aș bucura să reușesc să contribui la slăbirea puterii lor – și mă refer aici doar la cele ultra-vehemente și militantiste, de dragul paradei și fără a pune ceva de valoare reală în locul lipsei de logică a bărbaților din vizor.
Mă rog, trecând peste ... am mers la acest eveniment, spuneam, în primul rând pentru că organizatorul era un garant pentru nivelul dezbaterii ce avea să urmeze. Și pe drept cuvânt, așa a fost.
S-au trecut în revistă mai multe idei cu care eu însămi am purtat propriile-mi debate-uri interne. Insight-ul principal pe care s-a bazat această inițiativă de dezbatere-dialog a pornit de la constarea că în rândul fetițelor de școală, de la o anumită vârstă se remarcă instalarea unui sentiment de autosabotare și a unei autocenzuri prin care potențialul lor are mult de suferit și riscă să nu se mai facă văzute sau auzite conform propriilor talente, inteligențe, înzestrări, porniri, emoții.
Auzind ce a provocat acest demers nu am putut să nu mă gândesc la o reclamă celebră care atacă stereotipurile bullying de gen. Este inițiată de Always și se poate vedea aici.
M-am întrebat încă de când am văzut spotul: de ce nu sunt și bărbați acolo? Își câștigaseră locul, cred eu, mai cu seamă că ideea creativă stă pe clișeele dezvoltate de ei la nivel societal.
Revin aici la ipoteza 3. Mixul. La ce bun să ne transformăm în femeia-bărbată? De ce să ne dorim să fim ca ei? De ce nu ne e bine în pielea noastră? A, pentru că nu suntem tratate corect? Bun, hai să vedem ce facem cu asta. Însă de la bun început putem spune că a ne conforma, a încerca să fit in nu ne va duce mai departe de limitele unei minciuni. Pentru că a încerca să devenim cine nu suntem înseamnă o profundă și dureroasă îndepărtare de la autenticitatea noastră de femei – cu tot ce presupune aceasta: emoții specifice, atu-uri specifice, inteligența și intuiția specifice, un mod aparte de a gândi și de a face lucrurile. De ce să vrem să fim mai mulți la fel în loc să punem accent pe diferențele care ne compleMENtează pe noi, ca femei, cu bărbații?
Sigur că poate fi greu. Și dureros. Și îngrozitor de frustrant. Însă nu e imposibil și, prin faptul că focusează pe abilități native, are șanse majore de reușită.
“Știați că nu există nici un chip de femeie pe bancnotele românești?” a fost una din întrebările adresate în plen. Chestia ciudată a fost că eu, personal, nu numai că nu știam, dar nu îmi pusesem problema.
Dar atenție, asta nu însemna că am identificat o lipsă care merita să dispară, cât mai degrabă am luat aminte de un fapt. Mi-am ridicat un semn de întrebare. Poate nici nu merită sa fie. Sau din contră, faptul că nu sunt este o gravă discriminare? De discutat. Tocmai de aceea, o întrebare valoroasă pe acest considerent care pe mine m-a făcut să caut ce se întâmplă prin lume la capitolul ăsta. Ei bine, știți sau nu, dar cel puțin Siria, Filipine, Turcia, Mexic, Argentina, Noua Zeelandă, Israel, Suedia, Australia și desigur, Marea Britanie au găsit de cuviință să facă acest pas. Având în vedere lineup-ul de mai sus, aș zice că poate merită să zăbovim un pic asupra personalităților marcante din istoria României – sigur găsim suficiente exemple cât să asigure noi seturi de bancnote care să le aducă această apreciere publică.
Din nou simt nevoia de apel la ipoteza 3. Mixul. Exclusivitatea doar femei sau doar bărbați este toxică din cel puțin trei motive:
Această toxicitate a exclusivității se poate preveni prin mixul femei-bărbați și jonglarea cu complementarea de caractere și personalități mai degrabă decât prin evitarea celor care contravin alor noastre. A evita să discuți, să dezbați, să vorbești deschis și deci, să îți propui să înțelegi partea adversă ar reprezinta un prim pas înspre non-comunicare și intoleranță sau discriminare.
Acum, sigur că există excepții ale acestei exclusivități și ea este dată de contextele de cerc moral și de încredere absolut necesare pentru a vorbi deschis, complet, onest și fără teamă. Ca un fel de grup de suport. Și este ok ca acestea să fie formate exclusiv din femei pentru acelea dintre ele care au suferit traume, umilințe ori experiențe cu urmări puternice în comportament. Sunt genul de femei care nu s-ar putea deschide decât dacă ar simți că sunt în siguranță totală. Plus că în astfel de contexte se pot partaja foarte multe cunoștințe utile tuturor celor care participă acolo și împărtășite pe un fond de încredere și încurajare.
Pentru cine nu știe, și bărbații au nevoie de înțelegere profundă, ei la rândul lor având de gestionat tagme, presiuni, autopresiuni, autocenzură sau așteptări care îi detemină să se poarte reprobabil între ei sau cu noi. Nu văd nici un bărbat echilibrat și sigur pe masculinitatea și scopurile sale în viață care să refuze drepturile unei femei la exprimare, vot, copii sau avort, funcții înalte ori acces în oricare nivel de politică publică. Nici unul! Faptul că ne refuză nouă roluri și că pot face asta (încă) este un simptom al unei lipse. Cine adresează această lipsă? Căci majoritatea din ei sunt ori în negare, ori în rușine. Pentru cine nu știe, Esther Perel, psihoterapeuta expert în viața de cuplu și sexualitate, a inițiat un demers lăudabil denumit The Masculinity Paradox. Studiați-l, veți vedea de ce este nevoie de înțelegere și acceptare de ambele capete ale spectrului de gen.
Așa cum ea însăși spune:
„one thing that’s surprised me over and over again is that when men start to open up, they often tell me things they’ve never told anyone in their lives. They tell me things they’ve not even told themselves. That tells me that there’s a big gap when it comes to the resources and the tools we make available to men. At this particular moment in time, in so many Western societies, there’s this paradoxical motion: we want to invite men to enter into a conversation with women about gender and roles and masculinity—but there’s a lot of ambivalence (and I mean that in the literal sense of strongly mixed feelings) about the outcomes desired. We’ve spent the past 50 years discussing what it means to be a woman. Women have examined their relationships, their identity, their sense of agency, at home and at work. And now, maybe for the first time, we’re at a moment where men could have the same opportunity to redefine themselves—but I worry that we aren’t giving men, or women, the resources they need to get there”.
Face, oare, cineva pe curajosul din alte motive decât de frică sau din nesiguranță? De ce n-ai lăsa pe cineva să se exprime dacă n-ai fi sigur pe poziția ta? De ce te-ai impune altfel decât prin forță dacă nu ți-ar fi teamă că altfel nu poți domina? Cam acolo sunt multe răspunsuri de care nouă, femeilor, nu ne mai prea pasă pentru că suprafețele sociale sunt împânzite de misoginism, ură, dispreț, supunere, cenzură și negare. Dar dacă noi refuzăm să zăbovim asupra lor și închidem ochii, nu înseamnă că dispar. Ele sunt acolo și până nu sunt adresate plenar, vor produce consecințe nefaste tot nouă.
Ne vedem adesea în competiție, femeile cu bărbații. De ce, nu știu, pentru că nu suntem. Sau cel puțin eu nu ne văd astfel. Avem capacități atât de diferite de a vedea și face lucruri, încât cred că ar fi și păcat să concurăm pe criterii de gen. Dar o facem. Ah, pe competență, da. Dar competența în zonele ei de suprapunere astfel încât să fie spațiu pentru competiție, din nou, nu ține de gen. Ține de om. Care este, înainte de toate, om, nu femeie sau bărbat. Da, susțin și argumentez pro colaborării în detrimentul competiției unde nu se cere și mai ales, pe criterii false și ipoteze greșite.
Sigur, nu e ușor să ne manifestăm atu-urile fără a fi percepute, unele din noi, drept inamici de către ceilalți – bărbați sau femei. Să fie acesta un motiv de a face un pas înapoi? Nicidecum. Însă este esențial cum îl facem pe cel înainte, pentru că dacă deviem în abnegații militantiste, ne autodefăimăm, iar dacă nu suntem sigure de ce știm, invităm la dominare. Mai mult decât atât, suntem femei – un atribut care ne este dat și care, în esență, înseamnă printre altele, gingășie, eleganță, feminitate. A ne lua în posesie atu-urile și a acționa responsabil în slujba acestor elemente specifice de gen va conduce la fructificarea abilităților pentru care bărbații, chiar dacă ne neagă, le apreciază fără drept de apel. Sunt născuți pentru a o face. Și chiar și cei mai vehemenți opozanți ai drepturilor femeii, dacă știm să fim femei până la capăt – nu organisme modificate genetic care să ducă bătălii inventate pe criterii false – vor ceda.
Este fundamental pentru noi, toți, bărbați și femei deopotrivă, să ne vedem ca fiind diferiți. Suntem. Femeile populează un anumit spectru de competențe, emoții, tipare, comportamente, inteligențe, iar bărbații un altul. Aceste spectre vin împreună într-un mix care se declină continuu în funcție de domeniu, nevoi ori dorințe. Așadar, da, suntem diferiți din toți rărunchii. Însă în același timp suntem egali. Aici stă una din cele mai semnificative confuzii de gen. Bărbații care nu cred că femeile merită drepturi argumentează prin diferențele de gen, iar femeile care cred în matriarhat susțin egalitatea ca pe o trăsătură de caracter.
Suntem diferiți, dar egali ca cetățeni și oameni. De aici trebuie să înceapă orice discuție de gen și tot aici trebuie să se încheie.
Nu am putut să nu remarc faptul că la evenimentul Fete care schimbă lumea au venit aproape doar femei (a existat o singură prezență masculină în sală). Oare bărbații care au auzit de debate nu au vrut să vină (deci au ales conștient), sau au fost indiferenți față de fenomen? Și oare câte din femeile din sală ar fi mers la un eveniment numit Bărbați care schimbă lumea? Sigur, așa ceva probabil e un non sens pentru că, nu-i așa, bărbații schimbă lumea :). Acum, serios, câte din noi am fi mers la un astfel de eveniment? Și mai mult decât atât, câte feministe ar merge? Căci sigur misogini interesați de fete care schimbă lumea nu sunt mulți. Ei bine, acolo este un alt răspuns interesant de avut în vedere. Vrem să facem lucrurile la fel ca dominatorii sau vrem să impunem un alt model societal bazat, poate, pe toleranță? Nu de alta, dar exact asta cerem și noi.
Știți întrebarea aceea clasică care le este adresată doamnelor:
Vai, dragă, dar cum împaci familia cu cariera?
Știți și de ce nu le este adresată bărbaților? Pentru că de la ei nu există aceste așteptări. Deci nici nu fac asta. Așa încât, în loc să ne preocupe pe noi, femeile, răspunsul fără cusur la această întrebare, poate că dacă nu o considerăm onorantă sau corectă, ar fi mai onest să desconsiderăm răspunsul. Ori să răspundem pe liniște și autenticitate cum stau lucrurile de fapt și cum de fapt e normal să schimbe și tatăl scutecul, pentru că e cealaltă jumătate a conceptului de „părinți”. Sau pur și simplu să ignorăm întrebarea. Dar nu, noi suntem cele măgulite de înzestrarea noastră cu așteptări nerealiste pe care apoi le vedem ca surse de auto-nefericire. Nu ar fi ceva de făcut aici pentru a elimina paradoxul acestei dualități pasiv-agresive?
Aici trebuie să fac apel la ipoteza 1, cea care ține de norocul de statut pe care femeile îl au în zilele acestea și în zona mea de lume. Indubitabil, avem dreptul de a ne exprima. De a visa. De a ne urmări îndeplinirea acestor vise. De a cere. De a oferi. De a ne educa. De a fi femei. Da, avem aceste drepturi. Întrebarea este dacă le folosim corect și în avantajul tuturor, deci inclusiv al bărbaților. Căci nu trăim singure pe lume și nici nu ne-am dori.
Aud adesea și se desprinde clar din studiile de gen că femeilor le este mult mai greu să acceadă la orice bărbații ajung instant – sau oricum, mult mai ușor. Trebuie să învățăm mai mult, să cunoaștem mai mult, să studiem de câteva ori în plus față de un bărbat, să aducem mai multe argumente, să fim mai atente. Știți în ce avantaj fără drept de apel se traduce asta? În faptul că oricum am lua-o, femeile sunt mult mai pregătite decât bărbații! Cum să nu ne bucurăm de acest fapt?! Cum să nu capitalizăm pe el? De ce plângem? De ce ne plângem?
Există însă o condiție majoră pentru a beneficia de un astfel de atu. Ambiția. Iar ambiția, întîmplator sau nu, este de gen feminin. Și lăsând gluma de o parte, acum, ambiția de fapt nu are gen. Și nici nu ar trebui să permitem să aibă.
Și ce dacă ni se spune că nu prea știm să parcăm lateral? Poate nu ne pricepem la fel de bine ca bărbații, dar asta nu înseamnă că nu avem dreptul să șofăm sau, cu atât mai puțin, că merităm injurii sau dezaprobări grobiene. E ca și cum ne-am apuca și noi de mâine să interzicem bărbaților dreptul de a se epila.
Femeia la volan este un participant la trafic cel puțin la fel de respectabil ca și bărbatul, cu bune și rele. Cu toate acestea, ea devine o sursă inepuizabilă a comentariilor vulgare, a claxoanelor excesive, a violenței verbale, comportamente de netolerat. Nu pentru că provin de la bărbați, ci pentru că provin de la abuzatori. Cum se aplică amendă pentru călcat linia continuă, ar trebui să se aplice și pentru agresivitate verbală în trafic.
Nu știu dacă cea mai bună soluție în materie de femei în trafic sunt parcările despre care am aflat că ar exista în Germania și ar fi dedicate femeilor – roz și cu spații mult mai largi de manevră. E posibil ca acest tratament preferențial prin discriminare pozitivă să nu facă cinste nimănui și mai ales, să nu corijeze nimic. Femeile nu sunt roz și cu siguranță nu e adevărat că nu putem învăța că parcăm unde și cum trebuie. Nu acest gen de toleranță ne trebuie pentru că poate duce lejer în „știm că nu puteți așa că vă dăm asta”.
Dintr-un insight provenit de la un bărbat obiectiv am aflat că femeile sunt cele care mai degrabă nu au toleranță în conjuncturile rutiere de fermoar când există două sau mai multe rânduri de mașini care ar trebui să intre alternativ pe un rând mai îngust. Femeile se bagă și nu permit bărbaților să intre în fața lor. Probabil pe principiul “și aici?! “ Păi cum să nu ți-i ridici în cap, mai ales că mașinile sunt jucăriile multor prezențe masculine? O schimbare de atitudine înspre non-victimizare și o maturizare a noastră poate deschide mai multe uși în comunicare. Poate, nu e obligatoriu. Dar argumente solide din teoria probabilităților sunt un motiv suficient pentru a încerca, nu?
Nu există domenii profesionale pentru femei sau pentru bărbați, ci mai degrabă domenii cu prevalență masculină sau feminină. Totul este și trebuie să fie o alegere. Cum ar fi fost ca zone profesionale precum programarea IT, ingineria, medicina, regia și multe altele să rămână ale bărbaților doar pentru că au fost istoric populate de bărbați? Greșit și văduvitor la adresa evoluției umanității.
Faptul că domeniile sunt și ar trebui să fie transgen este un lucru de adus în special în atenția părinților, pentru că multora din noi – fetele acum femei – este posibil să ni se fi insuflat că ce ne dorim nu ar fi pentru noi. Cum așa? Și cum e posibil să abuzăm visele unui copil din propriile poziționări defectuoase la nivel de societate? Cum să tragem linii atât de brutale în evoluția unei posibile femei care poate schimba lumea, doar pentru că noi suntem un tată frustrat sau o mamă supusă? Nu este de tolerat așa ceva, astfel că propun să ne aplecăm un pic și la acest nivel.
Că tot am ajuns la copii și părinți, să nu uităm un fapt esențial pentru tot ce înseamnă contextul în care aflăm. Femeile sunt cele care fac oamenii. Din femei apar femeile. Toate. Din femei apar bărbații. Toți. Cum de, din mici, devenim ce suntem? Cum ajungem disparați? Când ne separăm în tabere? Când încep ruperile de ritm? Când încetăm să ne jucăm toți cu toți, indiferent de rasă, gen, suflet ori religie? Unde se rupe firul în educație? Acasă sau la școală? Cu siguranță în ambele, însă e bine să avem în vedere faptul că nici un context de viață și nici o procedură corporatistă nu ține loc de mama. Dacă mama reușește să facă rai din acest unic statut pe care îl are în viața noastră, atunci discuțiile s-ar purta de pe alte poziții.
De ce nu reușesc mamele să crească acele fete-femei și acei băieți-bărbați? De studiat, căci ține în mare măsură de cum au fost ele crescute, educate (sau nu), pedepsite. Și cred că putem identifica ceva cauze de vindecat până să ajungem tocmai la Eva.
Un posibil răspuns pentru un părinte – fie el mamă sau tată - care te descurajează în privința unui domeniu dedicat “băieților“?
"Au nevoie de mine, mamă, așa cum eu am nevoie să fiu acolo ca să îmi fie bine. Veți fi mândri. Iar dacă nu veți fi, eu voi fi fericită și cred că asta îmi doriți, nu?"
Cum faci față fricii față de propriile ambiții ca femeie?
Oh, ce întrebare bună a venit la un moment dat din public de la o elevă de liceu! Și cât de mult nu e doar despre femei, ci despre oricine din lumea asta care are viziune, determinare, curaj și ambiții! Cred că, în calitate de femeie cu ambiții foarte mari, trebuie început cu ipoteza 1: firesc. Ești un om cu ambiții, punct. Abia apoi ești femeie cu ambiții. Este foarte important să nu te tragă înapoi dușmanii imaginari puși acolo de cei care nu vor să reușești și care pot fi celelalte femei invidioase și bărbații slabi. E de datoria ta să îți iasă, deci nu te uită stânga-dreapta. Fă ce trebuie. Și mai ales, ieși din paradigma faptului că ai ambiții prea mari ca femeie. Este un context greșit de a pune problema. Ai ambiții mari cel mult pentru societatea din care faci parte, așa încât ai de ales: fie te muți, fie muți munții.
Frica este, printre altele, mobilul din spatele celor mai mari succese, dar eșecuri deopotrivă. Proporția în care o lăsăm să se manifeste este cea care ne ridică (când o dominăm) ori ne pune la pământ (când ne domină ea pe noi.) . Frica e bună, în multe situații ne ferește de pericole reale și ne ține ancorați în realități de care avem nevoie ... dar n-o lăsați să taie aripi! Nu.
Fără aripile copiilor de azi nu mai zboară omenirea de mâine.
Teama de eșec pare a fi mai des întâlnită în rândul femeilor, din motive lesne de înțeles, dar nu atât de evidente:
Da, trebuie găsite soluții, dar împreună – femei și bărbați la aceeași masă. Doar femeile cu femeile nu vor ajunge niciodată la o concluzie 100% reală și pe termen lung.
Sterotipiile de gen sunt primele care se pot adresa atunci când vrei să pui o oglindă pe o societate. Și ar fi bine să o și facem. E cea mai realist-creativă radiografie despre femei-bărbați. Și primul clișeu cu care putem începe este “femei versus bărbați“. E un stereotip care ne plasează din oficiu în conflict – prin versus. Punerea pe masă a stereotipurilor comportamentale și lingvistice pot dezvălui cele mai importante premise de autovalidare personală.
Este important să nu ne luăm atât de în serios ca femei … să nu devenim habotnice în materie de drepturi pentru că riscăm să atingem fix la extrema opusă. Ori calea de mijloc e cea unde ar fi bine să ajungem, nu? Așadar, da, așa cum s-a spus și pe scena evenimentului, să nu ne luăm atât de în serios, dar să facem serios!
Un lucru pe care l-am constatat la eveniment a fost faptul că toată sala, inclusiv invitatele de pe scenă, s-au plasat în poziție de inferioritate, defensivă. Au făcut în mic ce facem multe în mare: au considerat că merită, deci au început să vină cu argumente pro incluziune a femeilor în diversele sfere de activitate. Au acționat fix ca un avocat în apărare al cărui singur scop este să îți dovedească nevinovăția.
Eu, însă, propun alternativa printr-un shift esențial de mentalitate care poate începe de mâine: de ce nu ne considerăm aprioric nevinovate, lăsându-i pe toți ceilalți (recte bărbați nesiguri și doritori de luptă, dar și femei invidioase) să ne dovedească vinovăția? Vor găsi oare, argumente? Nu. Deci dispar dușmanii imaginari. Și lupta.
Și mai propun ceva, din același registru. În locul “domenii în care au reușit și femeile“ să identificăm exact opusul: “domenii în care au reușit și bărbații.“ Știți de ce? Pentru perspectivă și pentru ieșirea din victimizare si inferioritate. Pentru obiectivitate. Pentru a susține ideea ipotezei de mix și de completare, nu de competiție. Pentru a sublinia că suntem diferiți, deci putem face lucrurile diferit, dar egali!
Mai există un mod de a descuraja comportamentul abuziv al bărbaților încă de la semne nevinovate. A fost dat ca exemplu pe scenă și îl cunosc și eu așa că m-am bucurat să îmi amintesc de el. Presupunând că bărbatul veșnic reproșează tot ce face soția sa, la un moment dat ea poate replica:
Unii acceptă. Și e mai bine pentru toată lumea.
În ceea ce privesc viețile de cuplu, zonă în care avem norocul, ca femei, să putem decide pentru noi, trebuie să ne “alegem bătăliile pe care să le ducem“. Iar viața de acasă nu ar trebui să fie o luptă de nici un fel, cu atât mai puțin una de gen!
- femeie +35 single = incapabilă să-și facă o familie
- bărbat +35 single = liber arbitru sexi și dezirabil.
Toleranții declarați sunt primii care discriminează.
Încep acest material cu trei ipoteze personale asupra cărora voi reveni ulterior, în funcție de context și relevanță.
Trăiesc, ca femeie, o perioadă de mare avânt pentru partea noastră de societate, ca urmare a acțiunilor trecute ale femeilor care au înțeles nevoia noastră de manifestare socială, economică sau politică alături de bărbați și nu în ciuda lor. Acest drept câștigat de altele înaintea mea și deopotrivă, acest confort pe care mi-l pot permite astăzi mă determină să cred că cel mai bun mod de a ne menține un statut pe care s-a anticipat ca îl merităm ar fi prin înțelegerea nevoii de firesc în comportamentul de zi cu zi. Acel firesc prin care ura, determinarea intolerantă sau revendicările extremiste să nu-și mai găsească oxigenul. Ipoteza 1.
Neînțelegerile nu pot duce decât la neînțelegeri. Ura la ură. Violența la violență. Instigările la instigări. Nu cred că ne stă nici în fire și în nici un caz nu ne câștigă noi locuri la mesele de discuție ale bărbaților dacă ne manifestăm vocal și acuzativ drepturile pe care le merităm și pe care nu le obținem de la ei. O astfel de cerere neînsoțită de o ofertă pe măsură este greu spre imposibil să conducă la vreun minim imbold al bărbaților de a ne “da vreo șansă“. Din contră, chiar. Cred că mai degrabă ne privesc așa cum ne poziționăm noi: în afara discuțiilor purtate la masă. Alternativa ar fi să ne așezăm la masă pentru a schimba paradigma: acum ei se cuvine să dovedească faptul că noi trebuie să ne ridicăm și să plecăm. Și nu se vor complica. Barajul respingerii se face prin acceptarea inversă: arătăm prima dată că noi îi acceptăm pe cei care ne resping. Și atunci pumnul se deschide. Și invită la un comportament similar. Sau cel puțin, surprinde și scoate inamicul din zona de dominare. Invitația la dialog a celor care par să nu ne accepte. Ipoteza 2.
Nu cred într-o lume a femeilor, cum nu cred într-o lume a bărbaților. Ar fi un iad oricare din cele două scenarii din foarte multe motive care invită la dezechilibre și devieri flagrante de la un ax al sustenabilității sau creșterii și dezvoltării personale. Un mix. Mixul în proporțiile potrivite. Ipoteza 3.
Acum câteva luni am participat la un apel sub numele Fete care schimbă lumea. Mi-a sunat bine așa, la prima vedere, însă am avut un imbold ascuțit de a spune nu prin prisma a deja multelor mișcări feministe care nu ne fac deloc cinste nouă, femeilor, ba poate chiar lucrează împotriva noastră pentru că majoritatea își construiesc pledoariile de luptă ca replici la teoriile deviante ale bărbaților misogini. Nișează inamicul slăbindu-și lor însele puterea propriilor lor argumente. Nu numai că nu agreez și nu mă pot afilia acestor tipuri de inițiative, dar cumva m-aș bucura să reușesc să contribui la slăbirea puterii lor – și mă refer aici doar la cele ultra-vehemente și militantiste, de dragul paradei și fără a pune ceva de valoare reală în locul lipsei de logică a bărbaților din vizor.
Mă rog, trecând peste ... am mers la acest eveniment, spuneam, în primul rând pentru că organizatorul era un garant pentru nivelul dezbaterii ce avea să urmeze. Și pe drept cuvânt, așa a fost.
S-au trecut în revistă mai multe idei cu care eu însămi am purtat propriile-mi debate-uri interne. Insight-ul principal pe care s-a bazat această inițiativă de dezbatere-dialog a pornit de la constarea că în rândul fetițelor de școală, de la o anumită vârstă se remarcă instalarea unui sentiment de autosabotare și a unei autocenzuri prin care potențialul lor are mult de suferit și riscă să nu se mai facă văzute sau auzite conform propriilor talente, inteligențe, înzestrări, porniri, emoții.
Auzind ce a provocat acest demers nu am putut să nu mă gândesc la o reclamă celebră care atacă stereotipurile bullying de gen. Este inițiată de Always și se poate vedea aici.
M-am întrebat încă de când am văzut spotul: de ce nu sunt și bărbați acolo? Își câștigaseră locul, cred eu, mai cu seamă că ideea creativă stă pe clișeele dezvoltate de ei la nivel societal.
Revin aici la ipoteza 3. Mixul. La ce bun să ne transformăm în femeia-bărbată? De ce să ne dorim să fim ca ei? De ce nu ne e bine în pielea noastră? A, pentru că nu suntem tratate corect? Bun, hai să vedem ce facem cu asta. Însă de la bun început putem spune că a ne conforma, a încerca să fit in nu ne va duce mai departe de limitele unei minciuni. Pentru că a încerca să devenim cine nu suntem înseamnă o profundă și dureroasă îndepărtare de la autenticitatea noastră de femei – cu tot ce presupune aceasta: emoții specifice, atu-uri specifice, inteligența și intuiția specifice, un mod aparte de a gândi și de a face lucrurile. De ce să vrem să fim mai mulți la fel în loc să punem accent pe diferențele care ne compleMENtează pe noi, ca femei, cu bărbații?
Sigur că poate fi greu. Și dureros. Și îngrozitor de frustrant. Însă nu e imposibil și, prin faptul că focusează pe abilități native, are șanse majore de reușită.
“Știați că nu există nici un chip de femeie pe bancnotele românești?” a fost una din întrebările adresate în plen. Chestia ciudată a fost că eu, personal, nu numai că nu știam, dar nu îmi pusesem problema.
Dar atenție, asta nu însemna că am identificat o lipsă care merita să dispară, cât mai degrabă am luat aminte de un fapt. Mi-am ridicat un semn de întrebare. Poate nici nu merită sa fie. Sau din contră, faptul că nu sunt este o gravă discriminare? De discutat. Tocmai de aceea, o întrebare valoroasă pe acest considerent care pe mine m-a făcut să caut ce se întâmplă prin lume la capitolul ăsta. Ei bine, știți sau nu, dar cel puțin Siria, Filipine, Turcia, Mexic, Argentina, Noua Zeelandă, Israel, Suedia, Australia și desigur, Marea Britanie au găsit de cuviință să facă acest pas. Având în vedere lineup-ul de mai sus, aș zice că poate merită să zăbovim un pic asupra personalităților marcante din istoria României – sigur găsim suficiente exemple cât să asigure noi seturi de bancnote care să le aducă această apreciere publică.
Din nou simt nevoia de apel la ipoteza 3. Mixul. Exclusivitatea doar femei sau doar bărbați este toxică din cel puțin trei motive:
- Se închide în obtuzimea propriilor limite specifice de gen
- Autoîntreține două fenomene opuse și nocive: autoconfirmările din simpatie și competiția din invidie.
- Riscă victimizarea în lipsa unui opozant detașat – care e greu să fie tot femeie.
Această toxicitate a exclusivității se poate preveni prin mixul femei-bărbați și jonglarea cu complementarea de caractere și personalități mai degrabă decât prin evitarea celor care contravin alor noastre. A evita să discuți, să dezbați, să vorbești deschis și deci, să îți propui să înțelegi partea adversă ar reprezinta un prim pas înspre non-comunicare și intoleranță sau discriminare.
Acum, sigur că există excepții ale acestei exclusivități și ea este dată de contextele de cerc moral și de încredere absolut necesare pentru a vorbi deschis, complet, onest și fără teamă. Ca un fel de grup de suport. Și este ok ca acestea să fie formate exclusiv din femei pentru acelea dintre ele care au suferit traume, umilințe ori experiențe cu urmări puternice în comportament. Sunt genul de femei care nu s-ar putea deschide decât dacă ar simți că sunt în siguranță totală. Plus că în astfel de contexte se pot partaja foarte multe cunoștințe utile tuturor celor care participă acolo și împărtășite pe un fond de încredere și încurajare.
Pentru cine nu știe, și bărbații au nevoie de înțelegere profundă, ei la rândul lor având de gestionat tagme, presiuni, autopresiuni, autocenzură sau așteptări care îi detemină să se poarte reprobabil între ei sau cu noi. Nu văd nici un bărbat echilibrat și sigur pe masculinitatea și scopurile sale în viață care să refuze drepturile unei femei la exprimare, vot, copii sau avort, funcții înalte ori acces în oricare nivel de politică publică. Nici unul! Faptul că ne refuză nouă roluri și că pot face asta (încă) este un simptom al unei lipse. Cine adresează această lipsă? Căci majoritatea din ei sunt ori în negare, ori în rușine. Pentru cine nu știe, Esther Perel, psihoterapeuta expert în viața de cuplu și sexualitate, a inițiat un demers lăudabil denumit The Masculinity Paradox. Studiați-l, veți vedea de ce este nevoie de înțelegere și acceptare de ambele capete ale spectrului de gen.
Așa cum ea însăși spune:
„one thing that’s surprised me over and over again is that when men start to open up, they often tell me things they’ve never told anyone in their lives. They tell me things they’ve not even told themselves. That tells me that there’s a big gap when it comes to the resources and the tools we make available to men. At this particular moment in time, in so many Western societies, there’s this paradoxical motion: we want to invite men to enter into a conversation with women about gender and roles and masculinity—but there’s a lot of ambivalence (and I mean that in the literal sense of strongly mixed feelings) about the outcomes desired. We’ve spent the past 50 years discussing what it means to be a woman. Women have examined their relationships, their identity, their sense of agency, at home and at work. And now, maybe for the first time, we’re at a moment where men could have the same opportunity to redefine themselves—but I worry that we aren’t giving men, or women, the resources they need to get there”.
Face, oare, cineva pe curajosul din alte motive decât de frică sau din nesiguranță? De ce n-ai lăsa pe cineva să se exprime dacă n-ai fi sigur pe poziția ta? De ce te-ai impune altfel decât prin forță dacă nu ți-ar fi teamă că altfel nu poți domina? Cam acolo sunt multe răspunsuri de care nouă, femeilor, nu ne mai prea pasă pentru că suprafețele sociale sunt împânzite de misoginism, ură, dispreț, supunere, cenzură și negare. Dar dacă noi refuzăm să zăbovim asupra lor și închidem ochii, nu înseamnă că dispar. Ele sunt acolo și până nu sunt adresate plenar, vor produce consecințe nefaste tot nouă.
Ne vedem adesea în competiție, femeile cu bărbații. De ce, nu știu, pentru că nu suntem. Sau cel puțin eu nu ne văd astfel. Avem capacități atât de diferite de a vedea și face lucruri, încât cred că ar fi și păcat să concurăm pe criterii de gen. Dar o facem. Ah, pe competență, da. Dar competența în zonele ei de suprapunere astfel încât să fie spațiu pentru competiție, din nou, nu ține de gen. Ține de om. Care este, înainte de toate, om, nu femeie sau bărbat. Da, susțin și argumentez pro colaborării în detrimentul competiției unde nu se cere și mai ales, pe criterii false și ipoteze greșite.
Sigur, nu e ușor să ne manifestăm atu-urile fără a fi percepute, unele din noi, drept inamici de către ceilalți – bărbați sau femei. Să fie acesta un motiv de a face un pas înapoi? Nicidecum. Însă este esențial cum îl facem pe cel înainte, pentru că dacă deviem în abnegații militantiste, ne autodefăimăm, iar dacă nu suntem sigure de ce știm, invităm la dominare. Mai mult decât atât, suntem femei – un atribut care ne este dat și care, în esență, înseamnă printre altele, gingășie, eleganță, feminitate. A ne lua în posesie atu-urile și a acționa responsabil în slujba acestor elemente specifice de gen va conduce la fructificarea abilităților pentru care bărbații, chiar dacă ne neagă, le apreciază fără drept de apel. Sunt născuți pentru a o face. Și chiar și cei mai vehemenți opozanți ai drepturilor femeii, dacă știm să fim femei până la capăt – nu organisme modificate genetic care să ducă bătălii inventate pe criterii false – vor ceda.
Este fundamental pentru noi, toți, bărbați și femei deopotrivă, să ne vedem ca fiind diferiți. Suntem. Femeile populează un anumit spectru de competențe, emoții, tipare, comportamente, inteligențe, iar bărbații un altul. Aceste spectre vin împreună într-un mix care se declină continuu în funcție de domeniu, nevoi ori dorințe. Așadar, da, suntem diferiți din toți rărunchii. Însă în același timp suntem egali. Aici stă una din cele mai semnificative confuzii de gen. Bărbații care nu cred că femeile merită drepturi argumentează prin diferențele de gen, iar femeile care cred în matriarhat susțin egalitatea ca pe o trăsătură de caracter.
Suntem diferiți, dar egali ca cetățeni și oameni. De aici trebuie să înceapă orice discuție de gen și tot aici trebuie să se încheie.
Nu am putut să nu remarc faptul că la evenimentul Fete care schimbă lumea au venit aproape doar femei (a existat o singură prezență masculină în sală). Oare bărbații care au auzit de debate nu au vrut să vină (deci au ales conștient), sau au fost indiferenți față de fenomen? Și oare câte din femeile din sală ar fi mers la un eveniment numit Bărbați care schimbă lumea? Sigur, așa ceva probabil e un non sens pentru că, nu-i așa, bărbații schimbă lumea :). Acum, serios, câte din noi am fi mers la un astfel de eveniment? Și mai mult decât atât, câte feministe ar merge? Căci sigur misogini interesați de fete care schimbă lumea nu sunt mulți. Ei bine, acolo este un alt răspuns interesant de avut în vedere. Vrem să facem lucrurile la fel ca dominatorii sau vrem să impunem un alt model societal bazat, poate, pe toleranță? Nu de alta, dar exact asta cerem și noi.
Știți întrebarea aceea clasică care le este adresată doamnelor:
Vai, dragă, dar cum împaci familia cu cariera?
Știți și de ce nu le este adresată bărbaților? Pentru că de la ei nu există aceste așteptări. Deci nici nu fac asta. Așa încât, în loc să ne preocupe pe noi, femeile, răspunsul fără cusur la această întrebare, poate că dacă nu o considerăm onorantă sau corectă, ar fi mai onest să desconsiderăm răspunsul. Ori să răspundem pe liniște și autenticitate cum stau lucrurile de fapt și cum de fapt e normal să schimbe și tatăl scutecul, pentru că e cealaltă jumătate a conceptului de „părinți”. Sau pur și simplu să ignorăm întrebarea. Dar nu, noi suntem cele măgulite de înzestrarea noastră cu așteptări nerealiste pe care apoi le vedem ca surse de auto-nefericire. Nu ar fi ceva de făcut aici pentru a elimina paradoxul acestei dualități pasiv-agresive?
Aici trebuie să fac apel la ipoteza 1, cea care ține de norocul de statut pe care femeile îl au în zilele acestea și în zona mea de lume. Indubitabil, avem dreptul de a ne exprima. De a visa. De a ne urmări îndeplinirea acestor vise. De a cere. De a oferi. De a ne educa. De a fi femei. Da, avem aceste drepturi. Întrebarea este dacă le folosim corect și în avantajul tuturor, deci inclusiv al bărbaților. Căci nu trăim singure pe lume și nici nu ne-am dori.
Aud adesea și se desprinde clar din studiile de gen că femeilor le este mult mai greu să acceadă la orice bărbații ajung instant – sau oricum, mult mai ușor. Trebuie să învățăm mai mult, să cunoaștem mai mult, să studiem de câteva ori în plus față de un bărbat, să aducem mai multe argumente, să fim mai atente. Știți în ce avantaj fără drept de apel se traduce asta? În faptul că oricum am lua-o, femeile sunt mult mai pregătite decât bărbații! Cum să nu ne bucurăm de acest fapt?! Cum să nu capitalizăm pe el? De ce plângem? De ce ne plângem?
Există însă o condiție majoră pentru a beneficia de un astfel de atu. Ambiția. Iar ambiția, întîmplator sau nu, este de gen feminin. Și lăsând gluma de o parte, acum, ambiția de fapt nu are gen. Și nici nu ar trebui să permitem să aibă.
Și ce dacă ni se spune că nu prea știm să parcăm lateral? Poate nu ne pricepem la fel de bine ca bărbații, dar asta nu înseamnă că nu avem dreptul să șofăm sau, cu atât mai puțin, că merităm injurii sau dezaprobări grobiene. E ca și cum ne-am apuca și noi de mâine să interzicem bărbaților dreptul de a se epila.
Femeia la volan este un participant la trafic cel puțin la fel de respectabil ca și bărbatul, cu bune și rele. Cu toate acestea, ea devine o sursă inepuizabilă a comentariilor vulgare, a claxoanelor excesive, a violenței verbale, comportamente de netolerat. Nu pentru că provin de la bărbați, ci pentru că provin de la abuzatori. Cum se aplică amendă pentru călcat linia continuă, ar trebui să se aplice și pentru agresivitate verbală în trafic.
Nu știu dacă cea mai bună soluție în materie de femei în trafic sunt parcările despre care am aflat că ar exista în Germania și ar fi dedicate femeilor – roz și cu spații mult mai largi de manevră. E posibil ca acest tratament preferențial prin discriminare pozitivă să nu facă cinste nimănui și mai ales, să nu corijeze nimic. Femeile nu sunt roz și cu siguranță nu e adevărat că nu putem învăța că parcăm unde și cum trebuie. Nu acest gen de toleranță ne trebuie pentru că poate duce lejer în „știm că nu puteți așa că vă dăm asta”.
Dintr-un insight provenit de la un bărbat obiectiv am aflat că femeile sunt cele care mai degrabă nu au toleranță în conjuncturile rutiere de fermoar când există două sau mai multe rânduri de mașini care ar trebui să intre alternativ pe un rând mai îngust. Femeile se bagă și nu permit bărbaților să intre în fața lor. Probabil pe principiul “și aici?! “ Păi cum să nu ți-i ridici în cap, mai ales că mașinile sunt jucăriile multor prezențe masculine? O schimbare de atitudine înspre non-victimizare și o maturizare a noastră poate deschide mai multe uși în comunicare. Poate, nu e obligatoriu. Dar argumente solide din teoria probabilităților sunt un motiv suficient pentru a încerca, nu?
Nu există domenii profesionale pentru femei sau pentru bărbați, ci mai degrabă domenii cu prevalență masculină sau feminină. Totul este și trebuie să fie o alegere. Cum ar fi fost ca zone profesionale precum programarea IT, ingineria, medicina, regia și multe altele să rămână ale bărbaților doar pentru că au fost istoric populate de bărbați? Greșit și văduvitor la adresa evoluției umanității.
Faptul că domeniile sunt și ar trebui să fie transgen este un lucru de adus în special în atenția părinților, pentru că multora din noi – fetele acum femei – este posibil să ni se fi insuflat că ce ne dorim nu ar fi pentru noi. Cum așa? Și cum e posibil să abuzăm visele unui copil din propriile poziționări defectuoase la nivel de societate? Cum să tragem linii atât de brutale în evoluția unei posibile femei care poate schimba lumea, doar pentru că noi suntem un tată frustrat sau o mamă supusă? Nu este de tolerat așa ceva, astfel că propun să ne aplecăm un pic și la acest nivel.
Că tot am ajuns la copii și părinți, să nu uităm un fapt esențial pentru tot ce înseamnă contextul în care aflăm. Femeile sunt cele care fac oamenii. Din femei apar femeile. Toate. Din femei apar bărbații. Toți. Cum de, din mici, devenim ce suntem? Cum ajungem disparați? Când ne separăm în tabere? Când încep ruperile de ritm? Când încetăm să ne jucăm toți cu toți, indiferent de rasă, gen, suflet ori religie? Unde se rupe firul în educație? Acasă sau la școală? Cu siguranță în ambele, însă e bine să avem în vedere faptul că nici un context de viață și nici o procedură corporatistă nu ține loc de mama. Dacă mama reușește să facă rai din acest unic statut pe care îl are în viața noastră, atunci discuțiile s-ar purta de pe alte poziții.
De ce nu reușesc mamele să crească acele fete-femei și acei băieți-bărbați? De studiat, căci ține în mare măsură de cum au fost ele crescute, educate (sau nu), pedepsite. Și cred că putem identifica ceva cauze de vindecat până să ajungem tocmai la Eva.
Un posibil răspuns pentru un părinte – fie el mamă sau tată - care te descurajează în privința unui domeniu dedicat “băieților“?
"Au nevoie de mine, mamă, așa cum eu am nevoie să fiu acolo ca să îmi fie bine. Veți fi mândri. Iar dacă nu veți fi, eu voi fi fericită și cred că asta îmi doriți, nu?"
Cum faci față fricii față de propriile ambiții ca femeie?
Oh, ce întrebare bună a venit la un moment dat din public de la o elevă de liceu! Și cât de mult nu e doar despre femei, ci despre oricine din lumea asta care are viziune, determinare, curaj și ambiții! Cred că, în calitate de femeie cu ambiții foarte mari, trebuie început cu ipoteza 1: firesc. Ești un om cu ambiții, punct. Abia apoi ești femeie cu ambiții. Este foarte important să nu te tragă înapoi dușmanii imaginari puși acolo de cei care nu vor să reușești și care pot fi celelalte femei invidioase și bărbații slabi. E de datoria ta să îți iasă, deci nu te uită stânga-dreapta. Fă ce trebuie. Și mai ales, ieși din paradigma faptului că ai ambiții prea mari ca femeie. Este un context greșit de a pune problema. Ai ambiții mari cel mult pentru societatea din care faci parte, așa încât ai de ales: fie te muți, fie muți munții.
Frica este, printre altele, mobilul din spatele celor mai mari succese, dar eșecuri deopotrivă. Proporția în care o lăsăm să se manifeste este cea care ne ridică (când o dominăm) ori ne pune la pământ (când ne domină ea pe noi.) . Frica e bună, în multe situații ne ferește de pericole reale și ne ține ancorați în realități de care avem nevoie ... dar n-o lăsați să taie aripi! Nu.
Fără aripile copiilor de azi nu mai zboară omenirea de mâine.
Teama de eșec pare a fi mai des întâlnită în rândul femeilor, din motive lesne de înțeles, dar nu atât de evidente:
- există mai multe așteptări socieatale de la ele și prin acceptarea lor, cu atât mai multă auto-presurizare
- duc această luptă nedreaptă de discriminare în care acceptă ca pe un dat să fie personaje tratate inegal prin auto-cenzură, victimizare, temeri pe care nu știu să le controleze și care ajung să le domine, iar dominatorii profită de orice astfel de slăbiciune.
- eșecul la bărbați este trecut cu vederea mai ușor. Femeilor li se reproșează mai repede, iar un eșec personal devine generalizare de gen (o femeie parchează greșit = femeile habar n-au să parcheze). Seamănă cu acel stereotip în care bărbatul aventuros e cool și femeia aventuroasă este îndoielnică moral.
Da, trebuie găsite soluții, dar împreună – femei și bărbați la aceeași masă. Doar femeile cu femeile nu vor ajunge niciodată la o concluzie 100% reală și pe termen lung.
Sterotipiile de gen sunt primele care se pot adresa atunci când vrei să pui o oglindă pe o societate. Și ar fi bine să o și facem. E cea mai realist-creativă radiografie despre femei-bărbați. Și primul clișeu cu care putem începe este “femei versus bărbați“. E un stereotip care ne plasează din oficiu în conflict – prin versus. Punerea pe masă a stereotipurilor comportamentale și lingvistice pot dezvălui cele mai importante premise de autovalidare personală.
Este important să nu ne luăm atât de în serios ca femei … să nu devenim habotnice în materie de drepturi pentru că riscăm să atingem fix la extrema opusă. Ori calea de mijloc e cea unde ar fi bine să ajungem, nu? Așadar, da, așa cum s-a spus și pe scena evenimentului, să nu ne luăm atât de în serios, dar să facem serios!
Un lucru pe care l-am constatat la eveniment a fost faptul că toată sala, inclusiv invitatele de pe scenă, s-au plasat în poziție de inferioritate, defensivă. Au făcut în mic ce facem multe în mare: au considerat că merită, deci au început să vină cu argumente pro incluziune a femeilor în diversele sfere de activitate. Au acționat fix ca un avocat în apărare al cărui singur scop este să îți dovedească nevinovăția.
Eu, însă, propun alternativa printr-un shift esențial de mentalitate care poate începe de mâine: de ce nu ne considerăm aprioric nevinovate, lăsându-i pe toți ceilalți (recte bărbați nesiguri și doritori de luptă, dar și femei invidioase) să ne dovedească vinovăția? Vor găsi oare, argumente? Nu. Deci dispar dușmanii imaginari. Și lupta.
Și mai propun ceva, din același registru. În locul “domenii în care au reușit și femeile“ să identificăm exact opusul: “domenii în care au reușit și bărbații.“ Știți de ce? Pentru perspectivă și pentru ieșirea din victimizare si inferioritate. Pentru obiectivitate. Pentru a susține ideea ipotezei de mix și de completare, nu de competiție. Pentru a sublinia că suntem diferiți, deci putem face lucrurile diferit, dar egali!
Mai există un mod de a descuraja comportamentul abuziv al bărbaților încă de la semne nevinovate. A fost dat ca exemplu pe scenă și îl cunosc și eu așa că m-am bucurat să îmi amintesc de el. Presupunând că bărbatul veșnic reproșează tot ce face soția sa, la un moment dat ea poate replica:
-Nu e bine ce faci.
-Dragul meu, mai bine de atât nu știu să fac. Uite, dar te las pe tine să îl faci cum îți dorești. Poate îți iese mai bine decât mie.
Unii acceptă. Și e mai bine pentru toată lumea.
În ceea ce privesc viețile de cuplu, zonă în care avem norocul, ca femei, să putem decide pentru noi, trebuie să ne “alegem bătăliile pe care să le ducem“. Iar viața de acasă nu ar trebui să fie o luptă de nici un fel, cu atât mai puțin una de gen!
Ba mai mult, dacă ne dorim să putem rămâne femei, avem nevoie ca bărbații de lângă noi să fie bărbați.
Gândindu-mă acum la propria-mi experiență și în raport cu eventuale discriminări de gen în contexte personale sau profesionale, am identificat multe răutăți venite din partea bărbaților și femeilor invidioase, însă nu discriminări, deși au existat ocazii și contexte puternic misogine.
Cred sincer că discriminările apar
- fie în cazurile de autopenitență care invită la abuz - din pacate aceste cazuri sunt contexte clasice de Animal Planet: animalul de pradă simte frica și atacă - personal sau la nivel profesional.
- fie în lipsa de pregătire (profesională). Un bărbat care domină o discuție printr-o pregătire net superioară unei femei, în condiții egale de acces la informare, nu se numește discriminare, ci ambiție sau câștig de cauză binemeritat. Și ar fi bine ca la final să se ajungă la concluzia bărbatului pentru evoluția tuturor și se întrețin prin falsa discriminare în care o femeie își justifică neștiința prin misoginismul anturajului.
“Normal că m-a picat, e un prof care nu suportă fetele.“ Ba mai mult, deseori nici nu își dă silința, știind dinainte scuza pe care o va folosi pentru propriul insucces. Este exemplu clasic de pasăre care piere pe limba ei.
Desigur, subiectul merită o atenție cu atât mai mare, cu cât a fost privit din unghiurile parțial greșite. Există multe unghiuri moarte pe care doar bărbații ni le pot aduce în vedere – și se cuvine, mai ales pentru binele nostru, al femeilor, să îi întrebăm despre ele.
Consider feminismul propagandist un fenomen cel puțin la fel de periculos precum misoginismul delirant pentru că invită la fix același tip de dezechilibru. Ori noi nu de un nou dezechilibru avem nevoie în lume. Bine observa acum mulți ani George Pruteanu “femeile vor să fie egale cu bărbații, dar își doresc să li se deschidă ușa când întră într-un restaurant.“ Nimic mai corect, de ce să eliminăm, bunăoară, însemnele cavalerismului care pe noi, femeile, ne fac să ne simțim speciale și pe bărbați îi face să se simtă mândri, doar în numele unei egalizări forțate de puteri?
Vedeți aici dovezi în plus pentru care răspunsul la discriminare prin discriminare provoacă mari și iremediabile clivaje.
Buna măsură. În ea cred. Doar în ea.
Nu cred că bărbații ne vor răul. Și mai ales nu-și vor lor înșile răul, pe care l-ar primi dacă nouă ne-ar fi foarte rău. Cred, însă, că există un gap comunicațional pe care merită să îl adresăm toți, femei și bărbați, cu încredere, onest și cât se poate de deschis.
Să începem a face asta prin, poate, cea mai bună reclamă care adresează, dincolo de produs, un fenomen dual: puterea de a te arăta vulnerabil. Tuturor ne lipsește această înțelepciune, această seninătate, indiferent că suntem femei sau bărbați. Fete sau băieți.
sursa foto: vectorstock
Comments