Că dacă n-ar fi fost ...

Am fost la dentist azi.
Din nou.
M-am săturat, nu-mi place, mă enervează burghiul ăla care pare că intră în creier.
Dar trebuie.
În sfârșit, te așezi pe scaun și indiferent de ce crezi că ai, nu știi exact la ce să te aștepti.
Pur și simplu nu știi, căci surprizele sunt la tot pasul: nu prinde anestezia, îți curge apă pe tine, țâșnește sângele pe ochelarii medicului, înghiți bucăți de plombe pe care trebuia să le arunci în chiuvetă, ridici mâna că te doare, conform convenției, dar nu te vede nimeni, radiografia a fost pusă invers și ți-a obturat măseaua greșită ... din astea clasice și inofensive.
După multe confirmări primite de la mine cum că totul ar fi în regulă, la un moment dat, medicul stomatolog se întrerupe, se uită la mine siderat și întreabă panicat:
- Sunteți bine? Unde vă doare?
Eu nu înțeleg nimic ... cum adică, nu i-am zis că sunt ok?
Ca să mă uit în lampa ce-mi reflecta moaca prevestitoare de dezastru și să constat că aveam o mimică de pui de abator dus la dezosare.
Parcă nu eram eu, căci nu mă durea absolut nimic.
Din contră, mi-era chiar foarte bine, iar anestezicul avea gustul gumițelor Turbo din copilărie.

Concluzie: suntem victimele propriilor catastrofe închipuite.