UNDO

Am crescut cu o educație care (încă mă) inspiră și ghidează către sfere profunde de responsabilitate socială și personală, de asumare, de înțelegere și instinct educat, de predicție și evaluare de consecințe.

Trăiesc acum, însă, perioada lui undo, un instrument teribil de folositor atunci când mușchii de responsabilitate sunt antrenați, dar la fel de teribil de toxic atunci când te așezi pe fundamentul ideii că orice greșeală poate să dispară.

Eu știu că greșelile, odată făcute, pot fi cel mult îndreptate prin asumare de responsabilitate și trăire a consecințelor. Prin a fi acolo să vezi ce ai făcut. Prin viața de după greșeală. Prin învățarea posterioară acestei etape.

Pe de o parte și prin extrapolare la viață, îmi fac un pic griji cu privire la generația undo care se educă prin mesajul implicit al faptului că te poți face că nu vezi ce nu vrei să vezi, că poți face să dispară orice eroare, orice nu îți place, orice nu e conform, orice constați după că nu este bine.
Să o tot reiei de la capăt, să uiți să mai clădești ceva prin greșeli repetate din care înveți cum să nu mai greșești.
Pe scurt, să îți stergi urmele și banalizezi greșeala prin a o anula.
Foaia scrisă de mână lasă urme.
Iar greșeala este extrem de importantă în economia unei logici care se autodezvoltă prin învățare și a unui mix emotiv care se educă senzorial.

Pe de altă parte, acest undo aduce o mult mai mare ușurătate în a putea să faci erori fără să pară atât de definitivă orice acțiune posibil imperfectă. Vezi mai repede consecințele și poți prototipa un nou scenariu mult mai rapid, refaci metode, ștergi ce vezi că nu e bine pentru a pune rapid altceva în loc...Viteză și reacție.
Foaia scrisă la calculator este imaginație.

Cu bune și rele și acest undo.
Ca orice în viața asta.