de ce vor oamenii să fie văzuți?

Pentru ceea ce știu că au în ei.
Pentru ceea ce simt că au în ei.
Dar ceilalți nu văd.

Nu ne ajunge să ne vedem noi pe noi ... pentru că a fi o ființă socială vine cu nevoia de a te conecta și de a aparține unei lumi din afara ta.

Doar că această lume din afara ta nu e mereu gata să te primească ... să te accepte .... să te vadă ... sau, dacă te vede, să admită că te vede.
Și atunci ce îți rămâne de făcut cu această nevoie?
Cu ce umpli golul?
Cu tine?
Poate. Dar de la un moment dat, e ca atunci când pentru tine nu există Moș Crăciun ... însă ca să uiți că nu există, îți oferi singur cadou și speri ca până dimineață să uiți de asta și să fii surprins plăcut că cineva s-a gândit la tine așa cum ai tu nevoie să o facă.

Doare.
Doare când primești ce nu îți trebuie sau când trebuie să oferi din ce nu ai.
De fapt, nu știu, doare  ... sau mai degrabă te însingurează constatarea asta?


Ce înseamnă să fii văzut?
Păi înseamnă că cineva din afara ta să îți transmită prin fiecare firicel de viață "Sunt aici. Și te văd!"
Cum, însă, să spui că vrei să fii văzut astfel? Este această nevoie de spus? Și dacă da, pe ce ton? Că io nu cred că ajută la prea mult, cât mai degrabă pune multă presiune ... dacă te vede, te vede.
Și gata.
Că dacă are nevoie să îi tot spui cum vrei să fii văzut, în final nu face decât să îți transmită "da, măh, bine, te văd. Happy now?"
Și nu asta e ideea.
Chiar deloc.


Așa că dacă nu ești văzut ... înseamnă că mai ai de umblat.
Ori până te vede cineva căruia nu trebuie să îi mai spui ce să facă, ori până constați că numai tu poți face asta cu adevărat.
Și să îți ajungi.


De ce vor oamenii să fie văzuți?
Pentru că au nevoie în viața lor și de ceilalți.
Pentru că nu-și ajung.

Când avem cea mai mare nevoie să fim văzuți?
Când ieșim prea mult din noi ... doar doar ne vede cineva ... dar ajungem să ne ignorăm, astfel, centrul, obturându-l.
E ca atunci când ieși din poartă și te miri că primești gol.