copilul adult

Tind să cred, și asta din ce în ce mai tare, că pe măsura ce le dorim copiilor noștri "să nu treacă prin ce am trecut noi", ajungem să riscăm să îi supunem la noi lucruri prin care la rândul lor, să facă în așa fel încât copiii lor "să nu treacă prin ce au trecut ei."

Să explic un pic, nu?

O voi face simplu prin apel la principiul compensării, cel care de regulă ajunge să rezolve orice problemă.
Dacă ai avut prea mult din a, trebuie sa primești b pentru a avea echilibru (uneori b însemnând lipsa lui a).

Exemplu.
Dacă ai fost răsfățat (a) și ți-ai dat seama că nu e ok pentru evoluția ta ca adult, atunci vei tinde să selectezi foarte bine între opțiunile pe care le propui copiilor tăi, inspirându-i mai degrabă la temperarea instinctelor (b), decât la așteptarea de a primi orice, oricând, oricum.

Dorința ca ai noștri copii să nu treacă prin ce am trecut noi se traduce pe alocuri prin înverșunare. Multă înverșunare. Și o înverșunare din aceea care devine pe nesimțite reproș:
"Fac asta pentru binele tău, trebuie să înțelegi că eu am trecut prin ce vrei tu acum și mi-am dat seama că nu e bine pentru tine."
Ce vină are copilul pentru că vrea să încerce și el ceva ce tu ai primit din plin?
De ce micuțul nu are dreptul la propriile greșeli? La propriile încercări.
Sau dacă nu, răspunde-ți la întrebarea: tu de ce ai avut dreptul la ele?

Din alt registru:
"Muncesc de dimineață până seara pentru a avea tu ce mînca ... și tu îți bați joc".

Sigur că un copil trebuie să cunoască responsabilitatea pentru ceea ce are de făcut, alături de consecințele acțiunilor lui.
DAR există vreun argument logic pentru care ei ar trebui să se simtă vinovați în fața ideii că părintele alege să facă ceea ce face?
Ați auzit cumva de "mi-a fost greu, dar totuși te-am adus pe lumea asta!".
Ai ales să îl faci, ai grijă de el fără să te plângi și cu atât mai puțin lui. Dacă poți. Dacă nu, (sau dacă a fost un accident regretabil pentru tine) din fericire, există alternative civilizate la viața de familie.
Dar nu cred că ai voie să îi reproșezi că tu muncești mult sau că ție îți e greu să iei niște decizii "pentru binele lui".
Come on!
Copilul îți este în responsabilitate de când te-ai decis să îl faci (sau să îl ai) și până la 18 ani. A nega acest aspect sau a dori unilateral să prelungești această perioadă denotă probleme personale care trebuie rezolvate rapid.
Pentru binele tuturor, nu doar al copilului.

Lucrurile merg și în sens invers.
Dacă tu nu ai avut de nici unele și ai trăit în lipsuri, în austeritate ori indiferență parentală, încerci să oferi copilului tău tot, inclusiv pereții de sticlă ai închisorii "cu de toate" în care riști să îl baricadezi.
"Ți-am oferit tot ... absolut tot. Nu îți lipsește nimic ... Eu n-am avut nimic din toate astea ... și tu ce faci acum? Nu apreciezi nimic".
Păi cum ar putea aprecia cineva, ceva, atâta vreme cât non stop curge lapte și miere și nesătuloșenie? Din încrâncenarea de a nu trece prin lipsurile tale, ai ajuns să-l forțezi să treacă prin lipsa de filtre și imposibilitatea de a se bucura de ce primește.

Corijarea unui exces prin mecanisme compensatorii provenite din "teama de a nu" sau din dorința de a evita cu tot dinadinsul, ajunge să declanșeze noi dezechilibre si excese care vor atrage dupa sine un nou mecanism corectiv.
O spirală a dependențelor care se ascund sub masca falsă a reparațiilor cu sens.

Mă întreb, vă întreb, cam cum ar trebui să arate un copil că îi pasă de lucrurile pe care le primește, fără să supere orgoliul părinților?
Căci la asta se reduce: la ce înțelege părintele prin cadorisirea copiilor cu lucruri.
Și văd șase modalități diferite de a oferi ceva unui copil.
1. Dintr-o frustrare prin care nu vrea să treacă propriul copil
2. Din convingere că este un gest bun și pentru că poate / își permite
3. Din dorința de a avea ghidonul asupra copilului - un fel de  "ia spune-mi, cine are grijă de tine?" și ca o formă mai ușoară a lui "eu te-am făcut, eu te omor"
4. Pentru că se simte dator față de el însuși prin înțelegerea fenomenului
5. Din responsabilitate față de copil.
6. Ca o ofrandă pornită din auto-victimizare și pentru a arăta propriilor săi părinți "cum se face, de fapt".

Voi care din ei sunteți?
Și mai important: de ce?

Soluții?
Să nu mai pornim educația de la etajul minus 15 cu constatarea  "ia să vedem, ce mi-a lipsit mie și ce trebuie să evit să fac?" ci mai degrabă să ne asigurăm că înainte să dăm viață, suntem unde trebuie cu noi înșine: la parter.
Pentru că nu-i faci nici pentru dreptul de a da vina pe cineva, nici pentru că te-ai împiedicat sau pentru că simți că dacă tu te-ai ratat, măcar să lași un omuleț în urmă, nici pentru a avea cui să ceri iubire la bătrânețe, nici pentru că "e cazul să ai copii", nici pentru a salva o relație care nu merge și nici pentru a avea cu realizările cui să te lauzi!
E bine ca înainte de o astfel de decizie să vorbești cu tine, să vorbești cu cineva priceput, să citești lucruri, să mergi prin lume ... adică să faci orice te (re)face întreg.
Căci de asta are nevoie un copil - de tine întreg.
La minte și suflet.
Ce înseamnă să fii la parter?
Păi înseamnă să fii acolo unde nu trebuie să corectăm nici pe mama, nici pe bunica, nici pe tata, nici pe bunicul, nici pe unchiul, mătușa ori prietenii bully.
Tot ce nu e la parter sunt bagaje care n-au de-a face cu copilul tău, dar cu care adeseori îl poți încărca nedrept.
Cam cum ai fost tu la rîndul tău încărcat.
Și ce avem de făcut atunci?
Pur și simplu avem de crescut un copil, iubindu-l.