RALUCA MIHĂILĂ

Sa luam un exemplu ironic al vietii, o incunostenire intre un "el" necurios si tacut si o "ea" curioasa si care comunica. Fiecare adopta comportamentul pe care probabil ar vrea sa il vada la celalalt. Sau invers. Fiecare adopta tactica "nu fa altuia ce nu-ti place sa ti se faca tie". Sau invers. Nepotriveala de atitudini este, desi aparent iluzorie pentru ca modul de a gandi al celor doi se aseamana suparator de mult, in realitate perfect prezenta. Cum sa fii curios despre un tacut care traieste cu teama de a ramane un neinteles si care astfel ajunge sa isi risipeasca resursele pentru, in conceptia sa, o expunere excesiva si inutila, si cum sa fii necurios raportat la o persoana care vrea sa vorbeasca dupa ce a tacut o viata intreaga, care isi pune intrebari si vrea sa dezbata orice, oricum, oricand? Este o clara risipa de timp a naturii de a incunostinta doua astfel de suflete legate de rationamente comune dar separate de atitudin...

Exista zile in care stau si ma intreb de ce imi pasa. Nu ca ar fi un liber arbitru la mijloc, oricum. Dar pe cuvant ca uneori imi vine sa-mi iau simpatiile, empatia, afinitatile si bunele intentii, sa mi le fac sul si sa mi le indes undeva, pentru ca (daca sunt) apreciate se intampla la nivel minimal.  Mda, visez si eu cu ochii deschisi, oricum nu pot altfel decat sa ma irosesc filantrop-orgolios pe seama unor (cateodata, din nefericire) nemerituosi. Dar n-am cum sa-i aleg, ar insemna ca militez preferential pentru  un lucru in care cred din principiu.

... si totodata cumplita agonie a momentelor in care te simti fara de ancora. In care pur si simplu orice ideal pare (desi poate sa nu fie) mic si neinsemnat. Si tot restul - vazut, citit, mancat, vorbit, gandit, auzit etc  - devin simple automatisme incadrate in ritualul unei vieti care trebuie traite. Enervant de apasator sentiment. Si pe deasupra, plin de gol. O zi plina de cenusa in care uitandu-ma pe strada nu vad decat papusi miscatoare care dau din maini si picioare* pentru a micsora* distantele care ii desparte de un scop. Atat. *propriu si figurat

Fetele care se dau cu fond de ten, daca vor sa isi pastreze masca impecabila, nu au, de exemplu, voie sa planga. Pai cum sa-mi placa formele moderne de "lustruire" a sinelui cand ele stopeaza insasi formarea lui?

      Stiti interviurile acelea tip chestionar care apar din reviste glossy pana in cele mai pur stiintifice si care incep cu desteptaciunea jurnalistica "care este filmul dvs preferat?"       Ca fapt divers, este genul de chestionar la care cred ca mi-ar fi foarte greu sa raspund pentru ca in momentul plasarii intrebarii imi vin in cap toate filmele, melodiile, trupele, actorii, cartile, si ce-o mai fi care imi plac, asa incat o alegere si un raspuns de moment pot sa nu fie relevante. Mi-ar fi greu, imi plac atat de multe!       In fine, ieri citeam un astfel de interviu al unei domnisoare care profeseaza in domeniul artelor si incepea cam asa: - care este inventia dvs preferata? - dragostea neconditionata.       Nu am mai continuat, m-am uitat doar putin in zig-zag la ce urma si am recunoscut tiparul clasic al filmelor si muzicii, asa ca am revenit la prima ...

Stiti privirea aceea perfect goala a fotomodelelor care merg pe podium de parca ar fi in transa? Isi aleg un punct fix de care se sprijina sa nu se impiedice, si continua sa transporte carpa unui mare creator cu o mimica perfect lipsita de reactie, de aplomb, de expresivitate, de scop, de directie, si cu o privire lipsita de orice motivatie, chiar daca formata din doi ochi altfel machiati impecabil. La ce bun o pereche de pupile aspectuoase daca ceea ce reflecta ele este un suflet gol? Daca insa il refracta ,  lucrurile se schimba intrucat poate fi o imagine reala, mai mica si rasturnata :). Sa nu divagam. Deci privirea goala. Da, mai nou o vad din ce in ce mai des cand ma uit in jur. Si o asociez caracterelor de secol XXI care parca vor sa demonstreze lumii ca Darwin i-ar fi ales pe ei drept exponenti nemuritori ai speciei.

      Este atat de obositor sa iti fie frica! Doamne, iti vine sa strangi de gat aerul!       Insa unul din lucrurile care aduc un minim de onorabilitate fricii este ca se constituie cumva in opusul indiferentei.        Este un barometru al faptului ca simti, ca tii la ceva ce (macar aparent) ai si poti pierde. Este esential sa simti macar o data in viata acest sentiment pentru a verifica faptul ca ai avut dreptul la (sau ca cel putin ti s-a oferit din suflet) ceva, orice, cat de mic*.       Odata, insa, ce elimini sursa de stres, te simti eliberat, te simti din nou aparat si la adapost de vicisitudinile ... pe care ti le pot arunca in fata toti ceilalti odata ce le oferi "munitia" propriilor tale slabiciuni, poti sa te simti din nou stapan pe tine, poti chiar sa faci din nou pe desteptul (daca iti sta in fire acest comportament).       Da...

In principiu imi place sa constat, in diverse conjuncturi, ca ma duce capul. Atata doar, ca nu e cazul intotdeauna. :D Exista momente in care gresesc, stiu ca gresesc, simt ca gresesc, mi se dovedeste mai mult sau mai putin dureros ca gresesc, sunt corectata si ... desi ma zgandare putin pe moment, nu ma deranjeaza. Aproape ca ma bucura. Sunt acele clipe in care cei de care nu ma tem si in fata carora nu imi este frica sa nu fiu cea mai desteapta imi transmit un linistitor "poate ar fi mai bine sa...". De ce linistitor? Pentru ca uitandu-ma in ochii lor le sunt recunoscatoare pentru a-mi oferi cu cele mai bune intentii discretea unei complicitati care-mi sopteste "nu-i nimic, acum stii". Deoarece numai aceste soapte si priviri "de-ale casei" iti pot oferi, vreodata, confortul de a simti ca a gresi nu este un capat de tara, si totodata ca ai norocul sa gresesti in fata lor, a celor care te pot indrepta printr-un gest firesc, natural si lipsit de orice...

      Deseori imi amintesc de un cuplu vazut in autobuz acum cativa ani de zile, la intoarcerea de la aeroport. Doi tineri de 20-25 de ani, ea in carucior cu rotile, extrem de slaba pe fondul unei afectiuni gravisime, cu ambele tipuri de membre si cu corpul in sine atrofiate, insa cu crestetul de marime normala (deci prin comparatie cu restul corpului, foarte mare). Avea rasta, era imbracata modern si foarte dragut aranjata si machiata  - rocker-este dar nu deranjant - avea o mimica placuta si o privire care te indoia de la genunchi prin expresivitate. El, un baiat obisnuit, foarte dragutel, cretofolin si cu o atitudine vadit optimista. Eram in autobuz cand au urcat ei; in prima faza m-am uitat la el cum a urcat caruciorul, cum l-a asezat sa nu stea in drum, cum  vorbea cu domnisoara care atunci statea cu spatele, cum radea cu ea - mai mult el se auzea, ea nu. Apoi, din motiv de comoditate, probabil, s-au intors. O tinea aproape tot timpul de mana, o pupa pe c...

Azi am fost la tir. Bestial! Concluzii, pe scurt: - primul glont mi s-a dus fix in centru. Aproape ca nu mi-a venit sa cred. Eram extrem de relaxata si stiam ca nu aveam ce pierde, eram acolo  for fun, am tintit si bang!  - pe masura ce trageam mai multe focuri de arma, mana incepea sa-mi tremure, semn, probabil, ca am obosit si ca incep sa rationez procesul: cum tii mana, ce trebuie sa faci, sa-ti tii respiratia, cum sa fixezi tinta, sa iei pozitia potrivita etc. Cu cat gandesti mai indelung un proces, cu atat mai mult creste presiunea pentru lucrul bine facut si elimini elementul de instinct, de impuls, cel care adesea poate face din tine un castigator. - pe masura ce ma apropiam de final, constientizam ceva destul de ciudat: aveam tot ce imi trebuie sa trag bine insa ratam punctul central. Eram inca in zona de centru, dar nu nimeream centrul centrului. Vedeam cum imi tremura mana in timp ce-mi fixam tinta si nu aveam ce face, nu ma puteam controla pentru a ram...

Poti purta respect unui lucru pe care nu il intelegi? Nu ma intereseaza un raspuns de genul "da, daca e vorba de ceva ce face/zice/gandeste o persoana pe care o  respecti" pentru ca nu asta intreb, nu ma refer la inductie.

      Relativ periodic si pentru intervale foarte scurte de timp imi privesc nu cu ochi buni apartenenta la jumatatea "slaba", dar cu adevarat puternica a omenirii, aceea a femeilor*. Noroc cu tot restul timpului in care imi reamintesc clipa de clipa ca universul m-a privilegiat. Asa, deci aceasta perioada scurta e cu suferinti, priviri razbunatoare, suduieli in gand si foarte multa revolta. Azi e perioada aia. Nu, nu e mit ca in astfel de momente iti vine sa ii iei pe toti la pumni, picioare, palme si dumnezei doar pentru ca au ... doi ochi sau pentru ca respira. Doar nu degeaba ne-am castigat apelativul tendentios "ah, femeile!". Clipele se dilata si fiecare minut se transforma intr-o ora de agonie nenorocita in care iti doresti sa te urci, la propriu, pe pereti. A sta pe scaun e crima, a merge este o sarcina crancena iar a vorbi frumos e practic imposibil. Cine nu intelege este un fericit si vreau ...

"Lumina zorilor, când răsare, îndrăzneşte. Să încerci, să sfidezi, să stăruieşti, să fii statornic, să-ţi fii credincios ţie însuţi, să te iei la trantă cu destinul, să uimeşti dezastrele cu sângele tău rece, să înfrunţi puterea nedreaptă, să insulţi biruinţa care s-a îmbătat, să nu-ţi pierzi cumpătul şi să ţii piept." V. Hugo sursa foto: http://claudiatanasescu.com/

Cum ar fi sa traim in sens invers, de la batranete la maturitate si apoi la tinerete si in final, pruncie? N-ar fi mai chinuitor decat ceea ce este deja programat sa se intample? Asa ca ia sa nu ne mai plangem ca vai, ce rau e ca vom imbatrani! Este, nu zic nu, dar sa devii din cunoscator si strateg indelung* antrenat al proprieti vieti un exponent cu drepturi depline al singurei rase de animale care are nevoie de un an pentru a face primii pasi in viata? Nu, nu avem cum sa "evoluam" dinspre intelepciune spre nestiinta, chiar daca lantul logic al celor doua extreme nu exclude involutia firescului si inversarea limitelor. *ma rog, in contextul  inversului , "indelung" nu prea isi mai are sensul

Draga eu, Intrucat stiu ca nu ai darul de a te putea privi ;) si nici de a te uita obiectiv in oglinda, iti scriu din postura de privitor din afara al propriei tale personalitati. Daca este de tras vreo concluzie, decizi singur. Te placi, dar decat sa te flatezi singura preferi sa auzi motivele pentru care ceilalti te plac, motive pe care apoi, desigur, le vei combate, analiza, rumega pana la refuz, atata timp cat au fost deja validate prin rostire. Astepti uneori invitatii pentru a le putea onora cu un "nu" de natura sa te faca sa te simti "in control". Alternezi energia debordanta cu lipsa de chef acuta. Tranzitia se face, de regula, si pe nervii celor din jur, neanuntat. Crezi in cariera pe care o lasi pe plan secund cand in personal se intrevede ceva de anvergura, asa cum lasi personalul in plan secund atunci cand profesional trebuie sa te dedici in plus. Carevasazica, te reechilibrezi functie de context, fara insa a-ti reprioritiza abrupt vi...

Tin minte cand imi numaram pasii. Era o activitate "intelectuala" care nu stiu de la ce a pornit dar imi era clar ca nu puteam scapa de ea, devenise aproape un automatism si ajunsesem sa aproximez orice distanta din numarul de pasi. Stiam, de exemplu, ca pana la alimentara am de parcurs 92 de pasi, pana la chioscul din intersectie 124, pana la bunici 314, cu fluctuatia aferenta starii de spirit. Asa am dedus eu ca atunci cand esti trist distantele par mai mari si numarul de pasi creste (pentru ca ii faci mai mici). Tin minte cand nu suportam sa ma ia rudele la pupat in vizitele de sarbatori sau zile de nastere. Era un supliciu sa ti se traga de pielea relativ sensibila a obrajilor "cu dragoste si atasament". Dar isi luau revansa cand puneau prajituri pe masa, atunci ii iertam pe toti. Nu intelegeam de ce nu incepeau cu dulcele inainte de chin. Tin minte ca imi doream sa am parul lung si pentru ca nu il aveam, imi puneam helanci pe cap pe care le lasam sa a...

v-ati uitat vreodata atent la un pufulete in sectiune? eu nu, pana azi. parca e zahar cristalizat ... sau parca simuleaza increngaturi neuronale sau angrenaje complexe sau ... componenta atomului sau ... o imagine de mitocondrii la microscop sau ... bule de aer interdependente prin partile loc comune, peretii. dar cum sa aiba perete o bula de aer? Ce-i prostia asta? pai are, pentru ca aerul se propteste pe aer. Ce nu se vede cu ochiul liber nu inseamna ca nu exista*. Nu? *inchipuiti-va cum ar fi daca aerul ar avea culoare. 

sa iti scrii secretul cel mai mare si cel mai intim pe o foaie de hartie, sa il pui intr-un plic si sa il inmanezi unei perechi de ochi care iti inspira incredere cu mentiunea "nu-l deschide inca, vreau sa mai ramana putin secretul meu". o senzatie de usoare eliberare si totodata de incredere in pastrarea in anonimat, dar in maini bune, a propriului of. situatie-exponent pentru cand increderea bate scepticismul, cand curiozitatea nu rezista in batalia cu respectul si cuvantul dat tacit, cand nevoia ta de a impartasi recunoaste si primeste nevoia de a impartasi a celuilalt, cand vulnerabilitatea suprema este dezavuata gingas si fara consecinte. milionimea de indoiala ca plicul ar fi deschis la un moment dat paleste in fata faptului de a nu avea pe nimeni caruia sa ii inmanezi vreodata plicul. neincrederea din principiu, desi posibil motivata de trecut, este lasitate, solitudine, deformare emotionala, introspectie maladiva. fara sa stie, aceasta neincredere solicita...

cand poti, stii ca poti dar nu vrei sa mai poti (sa te abtii) pentru ca viata e altundeva (este viata acolo unde este si tentatia inimii? sau invers? nu spunem noi ca fugim de tentatie suficient de incet cat sa ne poata prinde?) viata este altundeva. este acolo unde cedezi si lasi loc pentru suflet asculta-ti inima dar ia-ti si mintea cu tine! asa ca n-ai ce face, continui sa poti fara sa vrei sa poti

cred ca .............................................. amanam sa facem lucruri purtam masti ne complacem in activitati care nu ne fac placere acceptam sa primim mai putin decat meritam ne facem planuri ne dam silinta avem credinta facem promisiuni le ducem la indeplinire sau nu .............................................. pentru ca stim ca dupa noi omenirea va continua sa existe. pentru ca exista "consecinte", un cuvant care se potriveste doar vietilor cu final neasteptat, deschis. Daca am sti ca maine vine sfarsitul lumii nimic nu ar mai conta la fel. Si suferintele s-ar redefini atat conceptual cat si faptic. Vad insa doua posibile suferinte adevarate: odata constientizarea faptului ca momentele petrecute cu cei dragi se termina (insa ar exista o consolare in faptul ca nimeni nu va ramane sa sufere) si apoi ca nu mai ai timp pentru a face lucrurile pe care nu le-ai facut la timpul lor din teama. Singurii pentru care a fi sfarsitul lu...

we go to find the perfect gift. - Te iubesc. - Ca oamenii mari? - Nu, te iubesc cu adevarat.

a te abtine, daca e greu si nu-ti sta in fire, se poate realiza si prin a pune pe celalalt pe fuga. faci sa para ca el detine, de fapt, fraiele. si teoretic, te ajuti pe tine, dar de fapt iti faci un pic mai mult rau pentru ca aproape ajungi sa crezi ca fuga celuilalt nu a fost indusa de tine. nasol sa cazi in propria-ti plasa. asa gandesc oamenii tristi. cei care si cand (daca isi dau voie, din slabiciunea unei clipe optimiste ) reusesc sa fie multumiti, vin atasati de un disclaimer  de "vreme rea". mda, intr-adevar, faci sa para ca el detine, de fapt, fraiele cel superficial o va lua drept un succes cel destept si cu radar pentru "facaturi" va riposta in fata unei astfel de false maguliri "you can't fight the tears that ain't coming" 

uneori te trezesti prea tarziu ... ori pentru ca ai luat o hotarare prea greu ori pentru ca te-ai decis, gandind retrospectiv, ca de fapt nu ai avut timp totul costa

cand spui "sunt un om al extremelor" la te referi cu adevarat? la faptul ca  poti fi sau ca  in mod structural, necesar, esti?  sau cand spui "sunt caracterizat de dualitate" sau "regula minim-maxim" sau "sunt mai autocritic decat criticat"  sau "cred in Dumnezeu" sau  sau ..... pentru ca daca  esti  astfel  pentru ca iti sta in fire , este in regula.  daca insa  poti fi am usoara impresie ca alegi convenienta de tip "alba-neagra", cand da, cand nu, ca esti oportunistul propriei persoane, ca alegi traseismul principial functie de conjunctura, ca faci rabat de la si ca te dai drept un exponent al unui principiu doar pentru ca suna bine sau interesant. un impostor. si nu-mi suna a fi in regula.  cu riscul unui extremism (aparent), ori că că, ori că că!

       Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem.        Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.       Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza .      Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriori...

ieri am incercat sa caut pe cineva prin skype insa fara sorti de izbanda pana la un anumit punct cand am realizat ca sistemul nu-mi gasea ID-ul solicitat intrucat profilul meu era setat pe  invisible,  deci ascuns "audientei". astfel incat am trecut in  available si totul s-a rezolvat, reperarea facandu-se aproape automat. una din regulile nescrise ale vietii este realitatea simpla din spatele principiului de functionare al oricarei oglinzi: trebuie sa te lasi vazut ca sa poti vedea cu adevarat.  aleg  sa ma las vazuta si sa-i privesc mai mult de doua secunde doar pe cei care intr-un fel sau altul ma fac sa vibrez. ii aleg pe cei care mi-ar placea sa ma traiasca, eu deja traindu-i si daca ei nu ma aleg la randu-le, ma rezum la a ma multumi cu a-i fi cunoscut. aleg sa traiesc langa cei carora le pasa. si nu (numai) pentru ca viata mea ar fi prea pretioasa pentru a o rata impartind aerul cu persoane nepotrivite, ci (si) pentru ca ... dezacordurile...

se  face treptat

unii se apara de viata prin tacere, altii prin alegerea singuratatii sau a vietii monahale, unii prin muzica, altii prin urlet, unii prin nesimire si sarcasm, altii prin tunete si fulgere, altii prin alegerea unei vieti imorale si pline de vicii. eu ma apar de viata prin gluma si autoironie. mi se pare ca are cele mai non-atacabile gloante. este un pic frustrant sa ti se spuna, cu seriozitatea debordanta a unui adult imatur pe alocuri, "termina cu prostiile". o sa glumesc in gand, doar nu crezi ca imi pot propune sa te ascult ! :)

- Buna seara! spun eu dupa ce deschid usa din fata a masinii. De parca as avea raie, mi se face un semn nesimtit sa trec pe bancheta din spate. Respect semnul si il execut cuminte. - Unde mergem? - Pe strada X, va rog. Este imediat langa ... Sictirit, plictisit de viata si flegmatic domnul sofer ma intrerupe brusc: - Stiu, domnisoara, dupa ce m-am nascut m-a invatat mama si mi-a aratat Bucurestiul, alea-alea. - Da, nici nu credeam ca nu sunteti altceva decat bucurestean, imi fac eu damblaua fiind sigura ca nu are cum sa ma ia la bataie daca nu intelege ce zic. Plus ca fiind comanda telefonica, nu risca. - Pe unde vreti sa o iau? - Pe unde e mai liber ...  nu v-a invatat mama? spun eu razand, in aceeasi intentie de a evita bataia. Razand si el cu pofta, imi spune: - Pai ba da, dar nu e nici o regula, domnisoara! Mai facem doua semafoare si continuam frumusetea de discutie: - Aveti bani mari? - Nu. Si pe deasupra sunt si putini, deci sper ca ati ales drumu...