Paradoxul iubirii*

Cum se poate impaca oare iubirea, care leaga, cu libertatea, care separa? (...) Libertatea nu este relaxare, ci un surplus de responsabilitati. Ea nu usureaza, ci impovareaza. Ea rezolva putine probleme, dar multiplica paradoxurile (...) si autonomia fiecaruia se ciocneste de autonomia celorlalti si se raneste.

Victor Hugo asociaza in mod inedit libertatea de a gandi cu libertatea de a iubi: "Una ii raspunde inimii, cealalta mintii, sunt doua fete ale libertatii de constiinta (...) Iubesti un alt barbat decat sotul tau? Ei bine, atunci du-te spre el. Esti prostituata celui pe care nu-l iubesti si sotia celui pe care il iubesti."

Numai deplina aptitudine catre placere ii va reconcilia pe oameni cu ei insisi si le va permite sa izgoneasca din mentalul lor infantilele derivate care sunt pornografia, romanul politist, povestirile de groaza (...), toate legate de teama, adica de frustrare.

Iata viclenia ratiunii iubirii: fiecare generatie nu poate avea decat un rol istoric limitat inainte de a-si vedea actele si intentiile sale intorcandu-se impotriva ei si scapandu-i.

Iubirea nu este libera decat intr-o societate de indivizi liberi. Dar atunci se ajunge la o aporie. Libertatea poate sa insemne independenta (a nu fi servit nici unei autoritati), disponibilitate (a ramane deschis tuturor ocaziilor), suveranitate (a impune celorlalti bunul tau plac), responsabilitate (a-ti asuma consecintele actelor tale). Or, trei dintre aceste modalitati contrariaza tipul de relatie pe care o implica viata in doi. Iata-ne surprinsi astazi, barbat si femeie, unei exigente contradictorii: sa iubesti cu pasiune, daca e posibil sa fii iubit in acelasi fel, si sa ramai totodata autonom. Sa fii impreuna fara sa fii impiedicat in miscarile tale, cu speranta ca cei doi vor manifesta destula suplete care sa permita aceasta coexistenta armonioasa.

Ii cer celuilalti sa renunte de bunavoie la libertatea sa si ma angajez sa fac acelasi lucru. Dar sunt un captiv viclean, care vrea sa revina la ce era mai inainte. Daca voluptatea iubirii te face sa nu-ti mai apartii, voluptatea eului te face sa nu te abandonezi pe tine insuti niciodata. Formula tragi-comica (...) a barbatilor sau a femeilor care vor sa traiasca marea pasiune fara sa renunte la sine si care se tem sa nu fie inselati. (...) "A fi liberi impreuna" (...) defineste casatoria moderna: un da hotarat securitatii caminului, cu conditia ca ea sa nu impiedice in nici un fel realizarea fiecaruia. (...) Notabila este chiar si importanta pe care o dobandise cuvantul partener in locul celor de sot si sotie: o relatie contractuala pe care o poti dizolva printr-o conventie mutuala. (...) Dozaj delicat de reticenta si ofranda. Vis al unei legaturi intre oameni care nu va depasi niciodata anumite limite: imi placi, te iau, ma obosesti, te las. Il incerci pe celalalt ca pe un produs pur si simplu.
Orice legatura este traita ca o sansa si ca o intamplare sufocanta, care ne fura pe noi noua insine. Sa te expui, totodata ferindu-te: iata cerinta contemporana. Cultura placerilor a devenit cultura folosirii drogurilor. O sexualitate hipoactiva este o boala, o sexualitate hiperactiva este o alta boala. De la tigara la computer, totul este un prilej de a arata o dependenta patologica. Schizofrenia unei epoci care predica in acelasi timp placerea si neincrederea si care gandeste relatia cu celalalt dupa modelul toxicomaniei. In loc sa se emancipeze impreuna (...), cei doi cauta mai intai sa se elibereze unul de celalalt.

Dilema individului: ar vrea sa nu se afle decat el la baza propriei persoane, dar cauta nelinistit aprobarea celor apropiati. Ar vrea sa poata spune "Trebuie sa ma iubesc pe mine suficient incat sa n-am nevoie de ceilalti sa fiu fericit." Este o formula improbabila care o aminteste pe cea a economistului francez Walras " A fi liber insemana a nu te simti dator nimanui". Solipsismul nu functioneaza sau functioneaza cu multe rateuri. Afirmatia ca nu avem nevoie de nimeni implica si constatarea trista ca nimeni nu are nevoie de noi, orgoliul autosuficientei implica angoasa de a fi singur, aspiratia de a te deosebi de ceilalti implica imitarea frenetica a celorlalti. Iata problema mizantropului: sa practice seductia prin invectiva, sa cerseasca sufragiile oamenilor, dispretuindu-i totodata, sa-si ascunda dorinta nemasurata de a fi impreuna cu cineva sub aparenta indepartarii. Vrea sa fie in lume, pentru a o "vomita", si daca lumea ii intoarce spatele, el vede in aceasta raceala justetea diagnosticului lui si vorbeste intruna despre rautatea oamenilor.

Suntem liberi, dar vine un moment in care trebuie sa ne luam riscul celuilalt, care ne va da peste cap asteptarile si ne va elibera de tristul tete-a-tete cu noi insine. Independenta nu este ultimul cuvant al omului, iata ce ne spune iubirea, care are o credinta oarba in celalalt.(...) Dar iubirea  nu este ultimul cuvant al destinului omenesc daca ea insemana plictis si nefericire, iata ce ne spune individualismul. Nu incetam sa ne zbatem intre aceste doua injonctiuni, sa confundam libertatea alegerii amoroase, progres urias, cu alegerea libertatii individuale. Intr-un caz, se dezvolta o solidaritate conjugala care depaseste eul insular al fiecaruia dintre parteneri; in celalalt caz, ego-ul este pus inaintea lui "noi", cu riscul de a juxtapune doua singuratati. Daca exista un risc modern el tine in intregime de aceasta dubla aspiratie: sa te bucuri de simbioza cu celalalt, ramand in acelasi timp stapan pe viata ta.

... vrem totul si chiar contrariul acestui tot: vrem sa ramanem legati fara sa fim atasati de nimeni, fapt ce este favorizat de tehnologie. Telefonul este astfel sotul celibatarelor, care le permite sa fie cu toti fara sa trebuiasca sa aiba alaturi pe cineva. Mijloace de a rupe singuratatea, internetul si telefoanele mobile sunt, in primul rand, un mijloc de a o confirma, pentru ca o fac tolerabila.
Zadarnic am intoarce lucrurile pe toate fetele, "pescuitul de soti" persista in secolul al XXI-lea ca si in secolul al XIX-lea, homogamia ramane preponderenta, banii continua sa faca legea in raporturile intime (...) mai mult ca oricand, puterea si averea erotizeaza.

Ce-am castigat, in final, din aceasta eliberare? Dreptul de a fi singur! Si asta nu-i un progres marunt, daca ne gandim ca  Biserica a condamnat multa vreme autarhia (a-ti ajunge tie insuti, a nu avea nevoie de nimeni), ca fiind o dovada de orgoliu, si ca secolul al XIX-lea condamna celibatul, cu parfumul sau de onanism si jena materiala. Celibatul nu mai inseamna ca esti singur sau fara copii, ci presupune adeseori o viata relationala mai bogata decat in cuplu. Este vorba de o cucerire negativa prin simplul fapt ca nu mai esti condus de un altul.

Inainte de a iubi o fiinta anume, ne bucuram de diversitatea oamenilor de pe strada, din locurile publice. Persoana iubita va purta umbra acestei multitudini sacrificate in folosul ei, multitudine pe care va trebui - grea misiune - s-o inlocuiasca.

In dragoste nu poti "avea pe cine vrei", ci pe cine poti sau mai curand, pe cine te vrea. Cand cele doua situatii coincid, e o minune. Unii se cred atat de irezistibili, convinsi ca au pe urmele lor cete de curtezani, incat interpreteaza refuzul ca pe o greseala de judecata si aproape ca pe o lipsa de gust. Priviti cluburile si barurile de noapte: selectionandu-si clientela pe criterii de notorietate sau de tinerete, acestea sunt templele bursei trupurilor. Legile concurentei actioneaza aici in mod direct. Oamenii merg aici ca sa vada si ca sa fie vazuti. Privirile sunt aici verdicte instantanee. (...) Aici domneste spiritul asa-numitului speed-dating conform caruia ai sapte minute sa te faci interesant. Este o lume a artificiului pur, a admiratiei totale si instantanee: tineretul se da in spectacol lui insusi si se dedica adorarii lucrurilor perisabile.(...)  Univers care nu datoreaza nimic inteligentei sau meritului, ci numai sclipirii amagitoare, dezinvolturii, fandoselii: esti ceea ce pari a fi si nimic mai mult. Toti se amuza in mijlocul multimilor dionisiace, dar pretul e atat de ridicat, incat pare uneori o pedeapsa. In acest mare targ de narcisisme, unii sunt supraexpusi, iar altii, aflati in majoritate, alcatuiesc multimea care aplauda. 
Nimeni nu-i scutit de datoria de a placea, nici dupa douazeci de ani de casatorie. Nu exista un dincolo al seductiei.

Un barbat si o femeie, care stau unul langa altul din motive profesionale, isi dau seama ca sunt atrasi unul de celalalt. Atunci devin si mai reci unul fata de celalalt si chiar se insulta, pana cand o atingere usoara ii impinge spre gestul fatal: se arunca cu lacomie unul asupra celuilalt si se calaresc gafaind, inainte de a se imbraca din nou. Intoarcere a refulatului: iata sexualitatea confundata cu o criza de epilepsie. 

Exista fiinte atat de tulburate de dorinta celorlalti fata de ele incat le cedeaza nu atat din atractie, cat pentru a raspunde omagiului care le este adresat.

Iubirea este cultul micilor imperfectiuni fermecatoare, al defectelor tulburatoare, care impresioneaza mai mult decat un trup impecabil.

Despartirea moderna evoca perfect procedurile de concediere ale intreprinderilor. Este un moment delicat pentru ambele parti, pentru ca trebuie sa spargi abcesul fara sa tasneasca puroiul, sa "cureti locul" fara sa provoci o tragedie. Celalalt trebuie sa-si accepte dizgratia fara sa geama si fara sa planga. Ce nu facem sa scapam de o persoana stanjenitoare? Sunt momente in care putem atinge culmi de lasitate, de rea-credinta, si cand inventam tot felul de jalnice viclenii prin care vrem sa imblanzim cruzimea faptului. 

Exista cazuri in care despartirea, in loc sa puna capat iubirii, o declanseaza. "Atat de ciudat este bietul nostru suflet, incat ii parasim sfasiati de durere pe cei alaturi de care stateam fara nici o placere". Partenerul nostru trebuie sa plece pentru ca, in sfarsit, sa-l iubim: ruptura trezeste ceea ce viata dusa impreuna anesteziase.
Eleganta in materie de ruptura: sa-l lasi pe celalalt sa ia initiativa, cand de fapt tu i-o luasesi inainte pe drumul despartirii. Sa-l impingi spre ruptura, ca sa nu trebuiasca s-o faci tu. Adeseori, este mai bine sa fii parasit decat sa parasesti, in felul acesta eviti povara remuscarii.
...vedem cum majoritatea fiintelor abia iesite dintr-o legatura viseazala un alt jug minunat care le va aliena. Viseaza(...) s-o ia de la capat cu un altul, sa repete aceleasi greseli, sa le repete mai bine.

In definitiv, a pleca este mai greu decat a incepe: ezitam sa parasim o fiinta pe care credem ca n-o mai iubim, dar care ne asigura confortul si securitatea. Acela sau aceea care ne paraseste ne face, uneori, un serviciu, silindu-ne sa ne luam viata in maini: vai de cuplurile uzate, in care cei doi se agata unul de celalalt, ca doua tenii, si care se chircesc pentru ca n-au avut curajul sa plece.

Exista (...) cupluri care continua sa existe prin legaturi spirituale, desi nu se mai vad. Ruptura este calea pe care iubirea lor a ales-o pentru a se prelungi, fara sa fie stanjenita de viata comuna.

"Exista oameni care nu s-ar fi indragostit niciodata daca nu ar fi auzit vorbindu-se despre iubire". (La Rochefoucauld).

Orice limbaj al iubirii este imprumutat, constrans si anterior noua. Cuvinte repetate de mii de ori, ca sa exprime acelasi sentiment, ceea ce nu inseamna ca sentimentul este fals, ci ca el utilizeaza un vehicul colectiv pentru o destinatie personala .(...) Ar trebui create cuvinte unice, care sa nu aiba o valoare decat in clipa in care eu vreau sa le spun si care apoi se dezintegreaza.

Ciocnirea amoroasa este iruptia unei verticalitati in calmul monoton al existentei: este durere si placere, (...) arsura si parfum. Cum sa-l imblanzesc pe acest altul care ma ameteste, ma fulgera, din inaltul sau? Printr-o marturisire, care va fi totodata o imploratie si o interogatie. 

Sub betia cuvintelor te iubesc se ascunde dorinta de a-l prinde in capcana pe celalalt, pentru a-l constrange sa-mi raspunda. In timp ce-mi marturisesc tulburarea, ii pun intrebarea: Tu ma iubesti?  Daca printr-un miracol imi raspunde ca da, in sufletul meu coboara linistea si intru in starea de jubilatie pe care ti-o da reciprocitatea. Te iubesc este un sincronizator: el ajusteaza diferenta de timp dintre amanti si ii instaleaza in acelasi fus orar. (...) Dupa ce s-a proferat sentinta fatala, amantii trebuie sa-si modeleze in functie de ea existenta si sa se arate demni de ea. Este greu sa se dezica, sa se intoarca inapoi. Suntem cu atat mai angajati, cu cat cuvintele te iubesc nu tolereaza adverbul: nici cuvantul putin, nici cuvantul mult. "Te iubesc" este prin el insusi un absolut care transeaza si domina totul.

Trebuie sa incepem prin a ne stima pe noi insine ca sa uitam de noi si sa facem loc altora. Este deci important sa te cunosti de tanar si sa nu te mai gandesti la asta.

Cand esti plin de tine insuti nu poti face loc altora. (...) Vanitatea are nenumarate fete si autoflagelarea este una dintre cele mai elaborate. De unde si tristetea de a nu fi decat pentru tine, condamnat sa-ti hartuiesti peste tot propria imagine.

Iubirea ne rascumpara de pacatul de a exista: cand esueaza, ne copleseste cu gratuitatea acestei vieti, singur, ma simt gol si totodata saturat: daca nu sunt decat eu, eu sunt in plus.

Exista un te iubesc de o clipa, emis sub impulsul emotiei si a carui validitate nu depaseste spamul placerii, un te iubesc anonim, care nu i se adreseaza nimanui anume, un te iubesc agresiv, aruncat ca un pachet de rufe murdare, un te iubesc placebo, care-i face bine celui care-l aude si nu-i face rau celui care-l spune, un te iubesc ce implora, care este o cerere de a fi luat in posesie totala, un te iubesc narcisiac, care spune doar: eu ma ador pe mine prin tine.

Declaratia de iubire este si un cec in alb pe care ardem cu nerabdare sa il incasam. (...) A iubi inseamna, mai intai, sa sustragi o fiinta comunitatii umane, sa golesti lumea si sa nu stii nimic din ceea ce nu este el. Dar acest sacrificiu cere o rambursare si, daca se poate, cu dobanda. Alesul trebuie sa-mi dovedeasca zilnic ca am avut dreptate cand l-am ridicat pe un piedestal si cand i-am dispretuit pe alti eventuali curtezani.

Exasperarea este, adeseori, climatul sentimental al sotilor batrani, care au mancat prea mult din aceeasi strachina si nu isi mai suporta respratia. Viata de cuplu devine atunci o batalie pe care doua persoane o dau ca sa se pedepseasca pentru ca sunt impreuna.

 "Astazi am primit doua SMS-uri de la prietena mea. Primul ca sa-mi spuna ca totul se terminase...Al doilea ca sa-mi spuna ca gresise destinatarul".

"Ca sa-mi gasesc motive de a trai, am incercat sa-mi distrug motivele de a te iubi. Ca sa-mi gasesc motive de a te iubi, am trait cum nu trebuia."

"Nimic nu-i mai rau decat sa-ti iubesti sotia ca pe o amanta". Comite adulter orice sot prea indragostit de jumatatea sa si care se atinge de ea cand aceasta e "impura" sau insarcinata.

"Exista doua motive pentru care casatoria a fost instituita: pentru a-l face pe barbat sa se multumeasca cu o singura femeie si pentru a ne da copiii. Dar primul este cel principal."

Angajamentul in iubire este generator de o exigenta absoluta, pentru ca este voluntar.

Imposibilitatea de a trai impreuna legata de dificultatea de a ramane singur. Cuplurile noastre nu mor din deceptie, ci dintr-o prea inalta idee despre ele insele. (...) Incarcam prea mult barca, ne punem atat de multe sperante in ea incat, pana la urma, naufragiaza. (...) Tragedia contemporana este iubirea ucisa de ea insasi, murind din cauza propriei sale victorii. (...) Este o nefericire mai vicleana decat oricare alta, pentru ca ea se naste din satietate, si nu din lipsa.

... panica generala ce cuprinde, incepand de la treizeci de ani, cele doua sexe, innebunite la gandul de a fi parasite, de a se regasi complet singure seara, in fata televizorului, mancand un semipreparat si pandind telefonul.

"Aveam un prieten care nu voia sa se casatoreasca: cand te casatoresti, trebuie sa renunti la toate femeile in afara de una. Stiam foate bine cum sa-i raspund: cand nu te casatoresti renunti la toate femeile plus una."

Politica marturisii este, in primul rand, o politica a relei-vointe: a spune totul inseamna a spune lucruri rele, in timp ce omisiunea se naste din principiul delicatetii. Ii sunt recunoscator celuilalt ca-mi ascunde unele din gandurile sale. (...) Intr-un cuplu exista o buna folosinta a duplicitatii: este de preferat confidenta vaga probitatii confesionalului.

Unii barbati se cred fideli, dar de fapt nu sunt decat niste lenesi care prefera calmul duminical inconvenientelor unor intalniri de scurta durata.

"Violenta pe care o exerciti asupra ta sa ramai fidel persoanei pe care o iubesti nu valoreaza mai mult decat o infidelitate." (La Rochefoucauld).

Exista la Paris, de cativa ani, o ciudata ceremonie (...): cupluri tinere vin sa-si inregistreze oficial "non-cererea lor in casatorie" si isi fac unul altuia urmatoarea declaratie: "Am onoarea sa nu-ti cer mana". Nici un obicei nu-i destul de frumos pentru noi, par a spune acesti logodnici de un tip nou, dar ei cer sa inregistreze refuzul lor tot unui functionar oficial. Vor sa beneficieze de un simbol, dar nu si de o constrangere: un joc ciudat cu institutia pe care o convoci, ca sa o refuzi mai bine.

Viata in comun? Da, dar cu o supapa, cu posibilitatea de a iesi din ea, cu puncte de fuga care-i cruta pe soti de obsesia asfixiei. (...) Uriasa si pasionanta provocare: mai bine primejdiile libertatii decat confortul constrangerii.

Adevarata civilizatie nu consta in folosirea gazului de iluminat, a aburului sau a meselor utilizate in sedintele de spiritism, ci in diminuarea urmelor pacatului originar" (Baudelaire)

Evident ca putem dori fara sa iubim si putem iubi fara sa dorim: majoritatea relatiilor noastre amicale sau familiale nu sunt sexualizate. Dar adeptii fuziunii dintre sex si sentimente vor, in realitate, sa subordoneze sexul sentimentelor, pentru a-l scuza, a-l imbunatati. Adevarata drama consta in a inceta intr-o zi atat sa iubesti, cat si sa doresti, si a seca dublul izvor care ne leaga de existenta. Opusul libidoului nu este abstinenta, ci oboseala de a trai. 

Iubim atat cat pot iubi oamenii, adica imperfect.

*Toate pasajele de mai sus sunt preluari din "Paradoxul iubirii", Pascal Bruckner, (sublinierile imi apartin) o carte in care consider ca se puncteaza impecabil si cu un stil scriitoricesc de exceptie niste adevaruri contemporane reci si pe alocuri emotional-scabroase, vaduvite de orice pornire empatica si pe care nu ar fi rau sa invatam sa le vomitam din noi insine: prima data printr-o sufleto-scopie amanuntita, printr-un diagnostic corect si apoi printr-un tratament cu noi insine. Acum, cat inca exista societati si natiuni si cat inca individualismul animalic interpretat de creierul secolului XXI drept instinct  si infiltrat pana in celula ultima a fiintei noastre nu ne impinge in afara istoriei si nu a facut cangrena pe un fond de suflete triste si profund ratacite.