RALUCA MIHĂILĂ

 When you're ready, you can hear how God listens.

 Oamenii, dar mai ales omul din mine, ne-am intrebat oare ce mă califică drept un bun pretendent profesional în zona terapeutică, de suport psihologic și coaching. Nu mă îndoiam de nimic, dar mi-am dorit un răspuns visceral, profund și necompromis social. După multe bâjbâieli, care de care mai mentalizate sau nu, zilele astea mi-am dat răspunsul. Întotdeauna am văzut binele în oameni, indiferent unde erau în viața lor. Fără excepție. Este un lucru care mi-a adus reputația de naivitate pe care nu mai încerc să o dezlipesc de pe mine. S-a dezlipit singură. Naivitatea înseamnă să ignori zone de adevăr pentru a-ți susține lalaland-ul, ba chiar să te dez-utilezi emoțional, mental și psihic pentru a nu mai vedea răul, pentru că nu știi ce să faci cu el. Naivitatea e un cognitive bias foarte subtil provenit din negare și abnegația de a vedea binele triumfând pentru a nu fi nevoie să devii tu rău. A vedea binele în oameni (mai ales când nu e aparent) este o stare. Este o pătrundere intuitivă

dați-mi un cerceaf curat care a trecut prin noroi, care a fost tensionat, ținut în centrifugă pentru ca apoi să ajungă sub fier încins pentru a-și ascunde imperfecțiunile, care s-a rupt sub povara celor pe care le ținea împreună, dar care cumva-cumva s-a lăsat cusut la loc, neuitând, însă, ce i-a fost prea mult ...  dați-mi un cerceaf curat care a trăit șifonat de viață, de paturi, de alte țesături sau garnituri de pat, care a fost tăvălit pe toate părțile, întors pe dos, mototolit, spălat la temperaturi înalte și în contact cu abraziv, mult abraziv ...  dați-mi un cearceaf curat care, deși ținut în spatele jaluzelelor trase, năzuia la puțin aer curat și la lumina care să-l scape de acarienii fără de care ajunsese să nu mai știe cine e ...  dați-mi un cerceaf curat prin care vezi soarele, dar care știe să țină umbră. dați-mi un cerceaf curat pentru că a fost cotonogit de murdărie. și îi voi fi ultima din iele. foto: Unsplash

Am o zi în care experimentez o lipsă acută de voință. No agency whatsoever. Un fel de mototolire interioară. Nu e nimic nou. Nu e nimic surprinzător la asta. Și nici supărător. De fapt, supărător e puțin, pentru că o voce mică îmi urlă mut: piezi vremea! hai, fă ceva! Ce? Nu vreau să fac nimic. Nu simt că e nevoie să fac ceva.  Să ne înțelegem, nu e letargie, lene sau spleen. E ... pace. O liniște umplătoare de spațiu, deschisă, non-resistant, permeabilă în aceeași măsură în care e și densă; astfel că nu mai e loc de nimic altceva.  Verbele de acțiune nu-ți găsesc rostul și locul, iar eu mă simt viețuind în diateză pasivă. Sunt totuși niște întreprinderi care se cer subliniate: mă tolănesc pe fotoliu, scriu, beau apă, mănânc. Și dincolo de voința-mi conștientă, respir, produc celule noi, lansez semnale neuronale - cu alte cuvinte, exist. Ca și până acum, exist, în ciuda unor manifestări vizibile de schimbări în materie.  Cumva, momentele astea devin un etalon de investiție energetică,

Cât de rar, cât de incredibil de rar întâlnesc cumpătarea oamenilor în a folosi cuvintele și sunetele pe care acestea le fac prin rostire. Tot atât de rar simt că trec razant pe lângă ocazii neprețuite de a petrece timpul împreună cu ei în liniște. Îmi doresc acest tip de comunicare și, deși ai crede că poate fi realizată unilateral (pot sta oricând în tăcere cu alți oameni), totuși nu e deloc așa. Ai nevoie de participarea și acordul lor în asta. Altfel nu faci decât să te lansezi în gimnastică mentală cu tine însuți. Mda, e cam ca vara asta. Cu multă secetă; dar și când dai de apă ... !  foto: genesiswatertech.com

We've spoken so much in your English that now I am sat with missing my home which is in my Romanian realm. I miss speaking my semantic nuances and linguistic valences in the language that I learned to say  Mom and I love you . I miss being with my native verbal conundrums  and to hold my Romanian space. It's a part of me I'll always love and I'll always call home and one that I'm afraid I won't ever be  able to translate for you.

 În toate conversațiile, de fapt vorbim cu noi înșine.

a fost o neîntâmplare să te observ pentru ca mai apoi să te văd. practic nici nu te-am zărit până nu m-ai vorbit tu pe mine,  cu un timbru pe cât de teatral, pe atât de sincer și neascuns. ai dreptate, m-au declanșat vorbele tale într-atât,  încât mi-am amintit pe loc toate pornirile-mi înăbușite  ale celor cincizecișipatru de ore de dinainte.  erau toate acolo, gata de a ieși la lumină,  de a se da razelor soarelui  și de a-și face loc prin întuneric încet încet și pe nesimțite. doar că nu aveau curaj,  nu știau dacă să-și dea voie să existe până la capăt pentru că nu aveau răsunet în nimic, le trebuia oglindă. dar într-un mod foarte elegant,  tu le-ai dat girul și au devenit de nestăvilit în fața a ceea ce ne-a schimbat pe amândoi pe loc. niciodată nu rămânem aceiași când ne lăsăm duși de senzualitate, de viață, de eros de această energie creatoare  care ne alchimizează întru extincție și apoi ne conduce la explozii care ne recrează continuu punându-ne la loc în feluri diferite. pent

I write this article today with a heavy heart, knowing that I am stepping out on a limb by doing it because anyone who shares a viewpoint that contradicts the current “in style” social narrative is immediately branded a villain. These are strange times indeed within human society. The current trend within society is “wokeness”. And this should make a spiritual figure like myself very happy. After all, awakening is a virtue. Society is served by people being aware and well informed.  It is served by people being actively attentive to and responsive to important societal issues. But alas, I am not happy. Because the woke movement is not what people think it is. It is not wokeness at all. Instead, it is a human society that has fallen into yet another pothole of both the ego and unconsciousness. What used to be a social movement fueled by empathy and compassion and the desire to make a positive change. And what once was a social movement that successfully exposed the dark reality of injus

Voi pleca din România pentru a o putea iubi din nou.

sunt dreptace. motiv pentru care tind, evident, să fac majoritatea lucrurilor cu partea dreaptă a corpului, mai puțin niște exerciții fizice prin care îmi caut echilibrul  se pare că cel mai bine ajung la echilibru când mă las pe stânga, pe partea ne dominantă, dar care își spune cuvântul în momente cheie. în seara asta la duș am avut o senzație fizică nouă. cumva, fără intenție, în loc să țin dușul cu mâna dreaptă, cum obișnuiesc, pentru o secundă, l-am mutat în mâna stângă și tot pentru o secundă, am trăit o senzație nouă de cald și foarte plăcut peste întregul meu antebraț drept.  ca și cum apa caldă nu l-ar fi atins demult. apoi am revenit la obiceiuri și după scurt timp, m-am trezit mutându-mi din nou dușul în mâna stângă și simțind pe antebrațul drept acea senzație nouă și învăluitoare. și întrebându-mă cum poate fi nouă o senzație pe care, teoretic, o simt zilnic, am realizat că este nouă pentru că reprezintă curiozitatea și deopotrivă dorința mâinii dominante de a se avea grijă

sometimes when you find yourself in a dark place you think you've been buried but actually, you've been planted. foto: Peter Herrmann

I know I've changed, but I had to. Life demanded change from me. I saw myself walking the path of pleasing others, letting myself down, and ignoring my own heart. I knew if I didn't pivot, I would end up with too little joy and too much regret. So I did it. I asked myself what I want. What I need. What would make me happy. What would make my heart full. And the answers to these questions produced an entirely different version of me. One that many didn't recognize, and one that many felt uncomfortable with. But you see, that's because I was no longer serving them first. I was no longer putting their needs above mine. So I let some people fall away. I wished them well, and continued on my journey. And somewhere in this process, I started to find me. See me. Become me. So yes, I have changed. Finally. I've changed into myself. Textul nu îmi aparține, însă îmi descrie integral ce simt azi, la două zile după reîntâlnirea de 20 de ani de la liceu. O revedere mult mai emoț

M-am apucat de colorat. Ori o iau razna, ori mă vindec. O intersecție foarte faină in care să te afli (pe tine). Senzația de amintire a copilăriei este fantastică și v-o recomand din când in când. Ce am realizat (amintindu-mi de fapt ce știam): - oricât ai mapa modelul dinainte, nu îl vezi decât după ce te apuci de colorat. Multe confuzii și presupuneri se clarifică sau se anulează în proces. Uită agenda și lasă-te purtat. - dacă, din când în când, esti neatent și calci peste margini, e ok. Mergi mai departe. O să vina următoarea culoare să continue ce ai început.  - nu strânge creionul în mâna și nu te mai crampona, bucură-te! Lasă energia bună să te ia, la propriu, de mână. - oricum ai combina culorile, este imposibil să nu iasă ceva frumos. Nu te mai stresa cu ideea de complementaritate, toate culorile sunt complementare, așa ca folosește-le oricum, va fi bine. - ascultă-ți atent creionul pe foaie. E sunetul intimității cu sufletul tău. Pentru interesați, cartea este o bucurie care

A poem by Julian R. Smith You must learn that you cannot be loved by all people. You can be the finest apple in the world, Ripe, juicy, sweet and succulent. But you must realise, That there will always be people who don’t like apples. If you are the world’s finest apple, And someone you love doesn’t like apples, You have the choice of coming a banana. However, be warned, If you choose to become a banana, You will only be a second-rate banana. But you can always stay the finest apple. Now understand, If you become a second-rate banana, There will always be people who don’t like bananas. Furthermore, you can spend your life Trying to become the best banana, Which is impossible if you are an apple, Or, you can concentrate on being the best apple. If you are an apple, Stay an apple, be the best apple, And wait for an apple picker to come along. If you are an apple picker, pick an apple, Don’t pick a banana and try to make it round.

nu știu ce poate fi în sufletul părinților care află că au un copil cu autism, dar această lectură .... este poate cel mai delicat, sensibil și frumos poem care descrie o astfel de experiență.  foto: Ana Kolosyuk

​Văd multe branduri care își asociază momentan imaginea cu Ucraina. Într-un fel sau altul. O combinație cromatică ce va spori subconștient afinitatea față de IKEA.

suntem destui de mulți, aș presupune, cei care umblăm închiși în noi. așa, ca eschimoșii. atât de închiși, încât uneori nici măcar propria suferință nu ne mai semnalizează că avem simțuri, pentru că se lovește de oglinzile reflectorizante în care chinul se vede în oglindă chin care se vede în oglindă chin care se vede în oglindă chin ... și aparent totul e o iluzie optică ce nu cere intervenție, ci eliminarea luminii care bate pe oglindă. altfel, suntem prezentabili social, chiar foarte. și tot destul de mulți dintre noi, aș zice, ne așteptăm de la alții să ne deschidă ... și să aibă, spunem noi, curajul și răbdarea de a ne suporta ghețarii, doar doar ajung să se topească. doar că așteptarea de a ne topi celălalt nu se mulează întotdeauna pe dorința noastră de a nu mai fi sloi ... pentru că ne servește.  oh, ce bine ne servește. mă rog, ne-a servit cândva în trecut, când, fără asta nu am fi putut exista și am rămas în rutina obiceiului că încă ne folosește. adică fix iluzia aia de ogli

am remarcat că lacrimile de la ochiul stâng mă pișcă. dar destul de tare. durerile din suflet nu se lasă trecute cu vederea și își marchează teritoriul. pe dreapta e OK, cu rațiunea stau bine, acolo lacrimile sunt clasice: ude, calde și sărate.

Vorbeam aseară cu o prietenă despre una, despre alta ... nu ne-am auzit de un an si vai, ce frumoasă a fost reîntâlnirea!  Pe de o parte, parcă ne văzusem doar cu o zi înainte și pe de alta, când am început să ne povestim reciproc experiențele, parcă am trăit o mini-viață în timpul ăsta. Cât de relativ devine totul, în funcție de punctul de referință! Printre altele, am ajuns să vorbim despre cine suntem, noi ca oameni. Și din ce suntem făcuți, cum ajungem să ne rătăcim pentru ca apoi să ne regăsim ... de ce ne supărăm, ce ne bucură și în ce măsură e bine să ținem cont de toate astea în viața de zi cu zi. Ce mi-a atras atenția la un moment dat a fost povestirea unei amintiri despre relația pe care a avut-o cu cineva din trecutul ei de peste 15 de ani. O relație obișnuită între doi oameni, legat de care era absolut convinsă că ea fusese pe scaunul celui lăsat în urmă  pentru a constata recent că, de fapt, lucrurile au stat invers. Pur și simplu nu-și explica modul în care mintea i-a juc

If you find yourself living in the wrong story or don't feel at home in your own world, leave. The biggest context of your microcosmos. Great watch .

Tocmai am citit o carte foarte sensibilă, mai ales prin abordarea vieții dacă nu chiar prin exprimarea gingașă și uneori diafană. Dintre subiectele atinse (din perspectiva biologului, filosofului și teologului) am rămas preocupată de tema morții și in extenso, a vieții văzute prin prisma morții. Am crescut sub educația creștină a celor zece porunci și a unui Dumnezeu despre originea și natura căruia nu știam prea multe, însă aveam certitudinea că devine crudisim în fața neobedienței și a moralei religioase pe care nu simțeam că o pune cineva sub semnul întrebării. De ce? Din frica de a nu fi pedepsiți. Tot din motivul acesta îi scriam (și încă îi scriu numele cu literă mare). Am fost expusă la ritualuri de înmormântări destul de devreme în viață și mă bucur de asta pentru că m-au forțat să îmi pun întrebări de foarte timpuriu. Chiar dacă multora dintre ele nu le-am aflat răspunsurile, faptul că m-am învârtit în jurul lor mi-au expandat universul dincolo de concret și pragmatic. M-au îm

I can't stay, mother. I love you, but I wasn’t born to please you I wasn’t born to make you happy or give your life meaning I wasn’t born to rot under your wings like an unhatched egg I can’t stay, teacher I wasn’t born to be put into your boxes to think along your lines or to memorize your facts I was born to think independently I can’t stay, my love I wasn’t born to satisfy your needs to take care of you or to hide in your arms I wasn’t born to make myself smaller or to be taken for granted I can’t stay, boss I wasn’t born to make money for others I wasn’t born to follow orders or to repeat the same day over and over again I wasn’t born for boredom I can’t stay, master I wasn’t born to follow your ideas of what truth is or to live according to your dogmas I was born to find my own truth and make my own rules I was born to meet life full on To get lost on Andean trails To be seduced by mysterious men To meet different faces, places and cultures to be out in the jungle all night To

 

Aud frecvent ideea E foarte greu să te menții odată ce ai succes. Dar să ajungem acolo întâi. Și m-am gândit un pic la treaba asta, pentru că ceva nu-mi suna bine. Și acum știu ce: era acel să ajungem acolo întâi. Definițiile succesului diferă pentru fiecare din noi, desigur, dar, eminamente, un "succes" veritabil este acela în care ești ce ai TU nevoie să fii și ajungi acolo unde trebuie. Cred că modul în care poți să te menții odată ce ajungi "sus" ține profund de felul în care pornești la drum. Nu cred în planuri elaborate și detaliate la minut pe următorii 20 de ani, dar cred că setarea inițială în demersul propriu va asigura și menținerea la vârf. Pentru că atunci când scopul este unul aliniat potențialului, încrederii de sine și dorințelor proprii, "acel" vârf este doar al tău.  Deci nu ai cum, odată ajuns acolo, să nu te menții.  foto:  Katrina Wright

Am ajuns la capătul lumii. Așa că m-am gândit să mă descalț ca să simt senzația plimbării pe infinit. E destul de rece atmosfera, în caz că te întrebai. Treaba este că... atunci când ești acolo, nu ai impresia că ai fi cu adevărat la capătul lumii. Parcă te afli de fapt în mijlocul ei. Muști aerul și primești adieri de candoare. Miroși iarba și simți cum ești luat în brațe ca apreciere pentru că ești curios. Te uiți la cer (care acolo este peste tot, nu doar deasupra ta) și vine înspre tine praf de stele. Uneori vezi o altă persoană aflată exact în același punct cu tine și simți apreciere pentru că nu ești singur. Da, ar trebui să vii. Este revigorant. Atentie, însă: gândurile nu-și au locul aici, pentru că sunt ca o forță centripetă care te trage înspre centru, când de fapt demersul tău este unul expansiv: să simți, să vezi, să resimți. Foto - din colecția personală

Rușine. Durere. Neîncredere. Risc. Îndoială. Scepticism. Vină. Frică. Motive necesare pentru a nu spune, pentru a nu face, pentru a nu căuta, pentru a nu încerca. Pentru a nu. Și totuși, nu suficiente pentru a întreține tăcerea, inacțiunea, blocajele. Pentru că nici un subiect nu e tabu dacă e real. m-am simțit ca lovită de fulger când am făcut poza :)

Am comandat vitamina C și am primit niște pilule.  Cu ce a crezut universul că cer de fapt. Cred că îmi convine, practic tot la imunizare ajung și poate chiar la una mai statornică. Cârcotașii mă vor întreba, poate: "cum, iubire pe banii tăi?"  Nu, vitamine pe banii mei.  Iubirea vine extra. Și în forma pe care o am, e masticabilă. Pam-pam.

Există momente de manifestare plenară a conștiinței în care simți foarte profund și aproape inexplicabil o lipsă. Nu știi de unde vine, încotro merge, de ce stă temporar în tine, de ce revine, ce o face să plece de fiecare dată. Nimic nu pare să se lege dacă te raportezi la ocheanul minții obișnuite. Nu au cum să se lege lucrurile în spectrul limitat al logicii. Pare că nu ai absolut nici un indiciu, nici o cauză aparentă, nici un grăunte de suflet care să își șoptească ce îți lipsește atât de puternic și manifest emoțional. Și ajungi ca mine la 38 de ani să nu înțelegi de ce, indiferent ce ai face, în orice companie ai fi, indiferent unde te-ai afla, în somn sau treaz, în zile bune sau mai puțin bune, la draci sau pe calm, există o parte din tine care se simte singură. Dar nu singură în ideea că e solitară (lonely) și nici singură în ideea că persoana / persoanele din apropiere nu sunt suficiente (alone). Nu. E singurătatea aceea dată de incompletitudine.  De sentimentul că există un

Cât de incredibil de diferiți suntem ca oameni ... și departe de echilibru, unii din noi. Intervalele noastre de ființă se întind de la cei care nu pot sta singuri până la cei care nu pot sta cu alți oameni. Iar tot ceea ce se întâmplă înăuntrul celor două limite este ... un soi de umanitate, acea  pornire naturală înspre în afară a tuturor celor care înțeleg că singurătatea este doar o etapă, nicidecum un scop sau un dat. La fel și împreunătatea. Tot umanitate sunt și extremele de interval.  Poate chiar o umanitate cu U. Și indiferent unde suntem acum pe axa asta, cert e că visele, nevoile, durerile și plăcerile noastre stau pe locurile lăsate în urmă de altcineva ... așa cum noi vom lăsa în spate urme pe care le vor inhabita alte repere de umanitate, când noi nu vom mai fi. Ce bine că lumea că nu se termină cu noi! Foto: Rachel Mullis