privindu-te, mă văd și mai bine

a fost o neîntâmplare să te observ

pentru ca mai apoi să te văd.

practic nici nu te-am zărit până nu m-ai vorbit tu pe mine, 

cu un timbru pe cât de teatral, pe atât de sincer și neascuns.

ai dreptate, m-au declanșat vorbele tale

într-atât, 

încât mi-am amintit pe loc toate pornirile-mi înăbușite 

ale celor cincizecișipatru de ore de dinainte. 

erau toate acolo, gata de a ieși la lumină, 

de a se da razelor soarelui 

și de a-și face loc prin întuneric

încet încet și pe nesimțite.

doar că nu aveau curaj, 

nu știau dacă să-și dea voie să existe până la capăt

pentru că nu aveau răsunet în nimic, le trebuia oglindă.

dar într-un mod foarte elegant, 

tu le-ai dat girul și au devenit de nestăvilit

în fața a ceea ce ne-a schimbat pe amândoi

pe loc.

niciodată nu rămânem aceiași

când ne lăsăm duși de senzualitate, de viață, de eros

de această energie creatoare 

care ne alchimizează întru extincție

și apoi ne conduce la explozii

care ne recrează continuu

punându-ne la loc în feluri diferite.

pentru că în fiecare gest cu care îl primim pe celălalt

iese ceva nou din sufletul nostru

și ne pune în fața unui nou ungher de inimă 

prin care ne întâlnim cu noi înșine.

imposibil să rămâi același

după această descoperire a unei bucățele din tine de care nu știai.

e frumos că e nevoie de celălalt pentru a ne cunoaște pe noi.

noi cu noi reușim multe

nelimitat de multe

însă doar compania acelora dispuși să se descopere ei înșiși

ne poartă și pe noi în locuri inimaginabile

din propria noastră lume interioară

din care nu vom mai avea nevoie să ne întoarcem 

vreodată, la cine eram.

de ce am face-o,

când locul în care ne-a adus ne mai completează puțin infinitul 

din care suntem plămădiți 

și de care este nevoie să ne amintim în fiecare zi?