oamenii-conservă

suntem destui de mulți, aș presupune, cei care umblăm închiși în noi.

așa, ca eschimoșii.

atât de închiși, încât uneori nici măcar propria suferință nu ne mai semnalizează că avem simțuri, pentru că se lovește de oglinzile reflectorizante în care chinul se vede în oglindă chin care se vede în oglindă chin care se vede în oglindă chin ... și aparent totul e o iluzie optică ce nu cere intervenție, ci eliminarea luminii care bate pe oglindă.

altfel, suntem prezentabili social, chiar foarte.

și tot destul de mulți dintre noi, aș zice, ne așteptăm de la alții să ne deschidă ... și să aibă, spunem noi, curajul și răbdarea de a ne suporta ghețarii, doar doar ajung să se topească.

doar că așteptarea de a ne topi celălalt nu se mulează întotdeauna pe dorința noastră de a nu mai fi sloi ... pentru că ne servește. 

oh, ce bine ne servește.

mă rog, ne-a servit cândva în trecut, când, fără asta nu am fi putut exista și am rămas în rutina obiceiului că încă ne folosește.

adică fix iluzia aia de oglindă care se vede în oglindă.

pentru că toate comportamentele cârjă care ne-au ajutat să mergem când șchiopătam, pe termen lung, ne atrofiază musculatura.

așa că da, ne autoservim rețeta nevoii de a delega responsabilitatea proprie pe umerii celuilalt.

să mă deschidă el! eu sunt perfectă.

sau

să mă deschidă ea, eu sunt cum sunt. Așa sunt eu.

și se găsește mereu câte un el sau o ea care încearcă.

și se înhamă la treaba asta.

doar că ce nu știu aceia care se încumetă la expediția asta polară este că gheața nu se topește niciodată de la sine și cu atât mai puțin cu ajutorul, răbdarea sau curajul lor.

trebuie să vrea eschimosul asta.

și nu pentru celălalt, nu pentru omenire, nu pentru univers, nu pentru părerea lumii.

pentru el.

doar că e greu, dacă îi e cât de cât bine, dacă simte că a atins un oarecare echilibru.

dar ca să vrea, trebuie să ajungă în punctul în care conserva în care trăiește să îl otrăvească și să nu mai poată trăi decât ... deschizând-o.

iar atunci când există cazurile rarisime, dar rarisisisime în care o conservă se întâlnește cu altă conservă, ambele știindu-se cum sunt ... ei bine, acolo începe distracția.