ițele unei minți care își înțelege limitările

Vorbeam aseară cu o prietenă despre una, despre alta ... nu ne-am auzit de un an si vai, ce frumoasă a fost reîntâlnirea! 

Pe de o parte, parcă ne văzusem doar cu o zi înainte și pe de alta, când am început să ne povestim reciproc experiențele, parcă am trăit o mini-viață în timpul ăsta.

Cât de relativ devine totul, în funcție de punctul de referință!

Printre altele, am ajuns să vorbim despre cine suntem, noi ca oameni. Și din ce suntem făcuți, cum ajungem să ne rătăcim pentru ca apoi să ne regăsim ... de ce ne supărăm, ce ne bucură și în ce măsură e bine să ținem cont de toate astea în viața de zi cu zi.

Ce mi-a atras atenția la un moment dat a fost povestirea unei amintiri despre relația pe care a avut-o cu cineva din trecutul ei de peste 15 de ani. O relație obișnuită între doi oameni, legat de care era absolut convinsă că ea fusese pe scaunul celui lăsat în urmă pentru a constata recent că, de fapt, lucrurile au stat invers.

Pur și simplu nu-și explica modul în care mintea i-a jucat o asemenea festă. Desigur, a acceptat dovada realității și adevărul a fost restabilit ... însă nu a putut să nu zăbovească asupra unei percepții de atâția ani care a menținut-o într-o profundă, dar confortabilă iluzie.

Câte cazuri din acestea or mai fi peste tot în lume ...  în care mintea preia frâiele și pur și simplu decide încotro atunci când realitatea este prea dură, poate, sau când sentimentele îneacă totul.

Cred că putem vedea în asta ori o festă pe care ne-o joacă mintea, caz în care ne ridicăm semne de întrebare cu privire la luciditatea proprie, ori ca pe un ajutor pe care ni-l oferă când suntem totalmente copleșiți.

Personal, tind să cred în varianta a doua, pe care o văd ca pe un mecanism de restabilire a homeostaziei, ca pe un mod în care suferința este alinată și se poate merge înainte prin viață, funcțional.

Foarte important acest cuvânt, pentru că prin el ma refer la asigurarea că poți merge înainte, funcționând normal, fără a te mai uita înapoi și cumva, detașat de o realitate care nu-ți mai servește, pe care e mai confortabil să o negi sau blamezi, durerea pe care ți-o provoacă părând nesfârșită și a se nesfârși vreodată.

Instinct de supraviețuire.

Nu poți sta mult într-un discomfort atât de mare fără să atingi stări paroxistice sau de black out rațional, iar dacă există dorința intrinsecă și profundă de a nu te pierde și de a răzbi, mintea sare în ajutor și creează scenariile cele mai plauzibile pentru ca această salvare să aibă loc. 

Și astfel, nu te mai îneci în fluviul de emoții.

O realitate aparent insuportabilă devine acum un tablou pictat în tușele dorite de tine. Revolta, furiile, dorința de răzbunare devin arma prostului cu adevărat, pentru ca în acest tablou tu ai puterea. La tine sunt pârghiile. Deții controlul. Și mai presus de toate, ai superioritatea morală. 

Totul concură pentru ca acest tablou sa indexeze un caz real care te-a dominat prin faptul că a transformat în verigă slabă ceea ce credeai că îți e atu. 

Te-ai simțit jignit? Înseamnă că țineai prea tare la un statut auto-întreținut care ți-a fost lovit în plex. Te-ai simțit trădat? Atunci poate că ai te-ai învestit excesiv în simbolul de loialitate. Te-ai simțit în afara controlului? Poate că ești terifiat de pierderea lui. Nu mai suporți să vezi sau să auzi o anumită persoană? Atunci, oare, nu-ți vezi în ea prea clar exact trăsăturile pe care ție ți le reprimi / suprimi? Te mănâncă răzbunarea și dorința de a face rău? Poate că îți refuzi prea tare dreptul la viață și te închizi în ura de sine mascată bine de un orgoliu strălucitor și bine construit.

Nimic din ce accepți senin nu te poate atinge.

Nu doar mintea este cea care ne sare în ajutor, ci și corpul sau semnalele subconștiente. Dar cele mai vizibile semnale sunt cele ale minții. 

Și asta, pentru că la semnalele ei suntem cei mai treji. Ne identificăm, mulți din noi, cu prerogativele unui intelect care ne face mai mândri decât orice activitate fizică ori sentiment măreț. 

Poți arăta bine sau poți avea un suflet mare, dar dacă ești prost, ce sens are, nu?

În timp, însă, dacă rămâne cu adevărat lucidă, tot mintea este cea care restabilește adevărul care s-a întâmplat în afara scenariilor ei.

Cam cum s-a întâmplat cu prietena mea.

Nu poate fi decât un moment de aha în care vezi clar cât de bine ai fost protejat printr-o iluzie extrem de bine ticluită de un adevăr pentru care nu erai pregătit. 

Aș da cezarului ce-i al cezarului printr-o recunoștință infinită adusă oricărei minți care, atunci când este pregătită să-și accepte limitările, se trezește la realitatea din afara ei și își ia locul pe care îl are - alături de și nicidecum deasupra tuturor.

O exemplificare minunată a acestei relativități a acuității mentale vine, cum altfel, decât de la stoici. 

Taking turns with heights
Raluca Mihaila Photography