doleanțe de anul nou

Tocmai am citit o carte foarte sensibilă, mai ales prin abordarea vieții dacă nu chiar prin exprimarea gingașă și uneori diafană.

Dintre subiectele atinse (din perspectiva biologului, filosofului și teologului) am rămas preocupată de tema morții și in extenso, a vieții văzute prin prisma morții.

Am crescut sub educația creștină a celor zece porunci și a unui Dumnezeu despre originea și natura căruia nu știam prea multe, însă aveam certitudinea că devine crudisim în fața neobedienței și a moralei religioase pe care nu simțeam că o pune cineva sub semnul întrebării. De ce? Din frica de a nu fi pedepsiți. Tot din motivul acesta îi scriam (și încă îi scriu numele cu literă mare).

Am fost expusă la ritualuri de înmormântări destul de devreme în viață și mă bucur de asta pentru că m-au forțat să îmi pun întrebări de foarte timpuriu. Chiar dacă multora dintre ele nu le-am aflat răspunsurile, faptul că m-am învârtit în jurul lor mi-au expandat universul dincolo de concret și pragmatic. M-au împins spre imaginație, despre care autorul cărții sus amintite spune că reprezintă o limitare, o neputință neurologică.

Unde vreau să ajung? La ideea și rolul morții în aprecierea și valoarea pe care o acordăm vieții.

Nu mi-e clar exact cu ce părere despre viață am crescut, dar știu sigur că în adolescență m-a cutremurat perspectiva finitudinii vieții (și a conștiinței individuale) prin moarte. Au fost gânduri și raportări la lume pe care le-am asimilat odată cu afinitatea-mi crescută față de filosofii nihiliști și mai târziu, de cei stoici. 

Îmi era tare greu să-mi accept condiția de muritor prin ochii unei materii care vine de undeva, dar nu merge nicăieri. Sau care, poate, vine de undeva și se întoarce undeva, într-un loc inaccesibil realității conștiente. Sau care, poate, vine de nicăieri și se întoarce în nicăieri. 

M-am scăldat în teoriile acestea și mi-am imaginat cum ar fi să te afli la limita vieții cu moartea, când presimți sfârșitul căruia nu îi poți scăpa și dincolo de care ceva, nu știam ce, nu te lasă să mai continui. 

Aflu acum din carte, după 20 de ani, că de fapt nu putem fi vreodată conștienți de propria noastră moarte, ci cel mult putem simți cum e să fii în viață imediat înaintea morții. Ai, cel mult, trăirea acelei secunde.

Odată cu dragostea față de filosofia stoică, mi-am antrenat lipsa de atașament față de mine însămi (prin plăceri și dorințe), față de lucruri sau oameni ... pentru ca în timp să virez pe nesimțite spre altceva. Spre o splendoare a unei plenitudini de a trăi foarte intens, totul și de a-mi urma proactiv dorințele și umbrele ființei mele. Mi-a rămas totuși, undeva, piciorul blocat pe frână. Cred că s-a lipit talpa papucului pe plăcuța de frână ... și mai cred că trebuie să îmi amintesc în fiecare zi că piciorul meu este separat de papucul pe care l-a îmbrăcat pentru a-l proteja conștiincios de sine însăși.

Azi cochetez cu consolarea faptului că există continuare după moarte. Filosofiile și teoriile pe care le îmbrățisez acum pun în mijlocul vieții nu omul (ca ființă care are supremația asupra lumii vii), ci conștiinta universală care transcede orice întrupare temporală. Convingerea că nu umanitatea este centrul universulul, ci cel mult parte componentă a acestuia alături de restul de regnuri.

Spun consolare pentru că am impresia (nicidecum siguranța) că a crede (oricât de tangențial) că ne putem continua pe noi înșine prin vieți ulterioare, prin oamenii care au venit în contact cu noi, prin conștiința cu ajutorul căreia ne transmitem gândurile subconștiente și / sau supraconștiente, este o mare cârjă emoțională pe care ne-o oferă spiritualitatea asiatică în fața morții și dispariției. Cu toate astea, afinitatea pe care din ce în ce mai mulți oameni o au cu spiritualitatea estică vine prin contrapondere cu religiile occidentale care sunt cu mult mai restrictive și reducționiste, cel puțin pe filiera rolului omului în univers și a eticii despre cum trebuie făcute lucrurile.

Această consolare a continuării vieții prin moarte nu ne mai lasă suspendați în întrebarea la cel bun să facem atâtea în timpul vieții dacă nu rămâne nimic după noi sau dacă noi nu mai apucăm să vedem nimic din toate cele făurite de noi? Nivelul de detașare necesar pentru a nu ne mai otrăvi existența este pur și simplu o imposibilitatea minții și sufletului nostru, astfel că alegem calea mai ușor de gestionat, a imaginației unei lumi de după. 

Posibil să fie un sâmbure de adevăr în frânturile de experiențe venite din alte lumi și care par a comunica cu universuri paralele (deja vu-uri, intuiții), dar totuși ... prezentul este ceea ce ne bucură, ce ne nefericește, ce ne ridică cele mai mari probleme și ne oferă cele mai profunde bucurii.

Nădăjduiesc să reușesc a-mi pune în ordine gândurile și buzunarele de suflet prin care încerc să-mi fac viața mai ușor și frumos de dus ... și să reușesc detașarea în momentul prezent, fără a mai nutri nevoia de consolare pentru ce va urma când nu voi mai fi.

Pentru moment, accept să mă afund cu o plăcere de nedescris în adâncurile transcedentale ale rațiunii mușchiului nostru celui mai intim: inima.