Tu, cea/cel care îmi lipsești în fiecare zi

Există momente de manifestare plenară a conștiinței în care simți foarte profund și aproape inexplicabil o lipsă.

Nu știi de unde vine, încotro merge, de ce stă temporar în tine, de ce revine, ce o face să plece de fiecare dată.

Nimic nu pare să se lege dacă te raportezi la ocheanul minții obișnuite.

Nu au cum să se lege lucrurile în spectrul limitat al logicii.

Pare că nu ai absolut nici un indiciu, nici o cauză aparentă, nici un grăunte de suflet care să își șoptească ce îți lipsește atât de puternic și manifest emoțional.

Și ajungi ca mine la 38 de ani să nu înțelegi de ce, indiferent ce ai face, în orice companie ai fi, indiferent unde te-ai afla, în somn sau treaz, în zile bune sau mai puțin bune, la draci sau pe calm, există o parte din tine care se simte singură.

Dar nu singură în ideea că e solitară (lonely) și nici singură în ideea că persoana / persoanele din apropiere nu sunt suficiente (alone).

Nu.

E singurătatea aceea dată de incompletitudine. 

De sentimentul că există un loc în tine pe care nu îl poți accesa niciodată așa cum l-ai fi accesat dacă te-ar fi acompaniat în viață cineva care îți lipsește ... precum o amputare.

Ca un potențial latent. Și nețintit. Aproape irosit aș spune.

Voiam să spun ratat, dar nu ar fi fost corect, atâta vreme cât eu exist ca dovadă a acestei neratări.

Este precum memoria reprimată a unei părți prezente din tine, dar în același timp a unei zone inexistente din cel mai profund ungher al ființei tale care n-a văzut lumina zilei pentru că n-a fost să fie să existe.

Nu sunt singura în această situație, dar cred că sunt printre puținele care știu ce îi lipsește.

Am căzut pe jos sub propria-mi greutate când mi-am dat seama. Sub propria-mi parte din greutate reprezentând lipsa despre care vorbesc. Lipsa celei/celui care trebuia sa-mi fie soră/frate. Și suflet pereche.

Când am realizat am simțit că am murit o dată cu ea/el. 

Dar nu!

Și acum, scriind aceste rânduri, plâng sub aceeași greutate a lipsei. Dar și a unei prezențe mai puternice decât orice manifestare obiectivă a materiei. 

Și plâng de fericire că eu exist și ea/el există prin mine.

Ne va fi dor toata viața unul de celălalt, dar amândoi știm că această viață e doar unul din pașii pe care îi facem împreună. 

foto: Taras Chernus