spațiul negativ
Am o zi în care experimentez o lipsă acută de voință. No agency whatsoever.
Un fel de mototolire interioară.
Nu e nimic nou. Nu e nimic surprinzător la asta. Și nici supărător.
De fapt, supărător e puțin, pentru că o voce mică îmi urlă mut: piezi vremea! hai, fă ceva!
Ce?
Nu vreau să fac nimic.
Nu simt că e nevoie să fac ceva.
Să ne înțelegem, nu e letargie, lene sau spleen. E ... pace. O liniște umplătoare de spațiu, deschisă, non-resistant, permeabilă în aceeași măsură în care e și densă; astfel că nu mai e loc de nimic altceva.
Verbele de acțiune nu-ți găsesc rostul și locul, iar eu mă simt viețuind în diateză pasivă.
Sunt totuși niște întreprinderi care se cer subliniate: mă tolănesc pe fotoliu, scriu, beau apă, mănânc.
Și dincolo de voința-mi conștientă, respir, produc celule noi, lansez semnale neuronale - cu alte cuvinte, exist. Ca și până acum, exist, în ciuda unor manifestări vizibile de schimbări în materie.
Cumva, momentele astea devin un etalon de investiție energetică, dacă poți rămâne mindful.
Dacă nu te tentează escapisme ascunse sub auspiciul unei onorabile "mobilizări" de a face: de a te vedea cu oameni, de a vedea un film, de a lucra ceva, de a citi, de a ... whatever.
Este o zi-pol. Un pol de energie care se mișcă încet, precum fumul de țigară într-un spațiu închis, neventilat. Nu stă niciodată pe loc, ci se caută pe sine, amușinează înălțimi și colțuri, dar nu e niciodată ceva static. Își este sieși suficient pentru a-și inspira modificări de stare.
Celălalt pol apare în momentele mega ventilate ale vieții, în care totul e cauză și efect vizibil, când ce gândești devine automat un soi de întruchipare în fața ochilor. Dar riscul în astfel de momente este să te arunci în identificare, să fii ce gândești, să devii ce produci, să crezi că ești unul cu realizările tale. Căci dacă faci asta, dacă te arunci în afara ta, chiar că pierzi timpul. Excepția la acest pol: starea de flux, flow-ul.
În rest, dacă te poți sustrage acestei tentații, rămâi în awareness.
Dacă voi reuși azi să nu fac nimic mai mult decât să mă las cu totul în voia micilor automatisme venite din voința transcedentală de a fi, fără însă a-mi pierde prezența față de această stază mistică, cred că mintea mea e în companie bună. Și oricât de mult ar țipa ea, nu ar face decât să-ți iroseasca energia în sunete care se pierd în pereții antifonați ai percepției mele.
Comments