acum știu

 Oamenii, dar mai ales omul din mine, ne-am intrebat oare ce mă califică drept un bun pretendent profesional în zona terapeutică, de suport psihologic și coaching.

Nu mă îndoiam de nimic, dar mi-am dorit un răspuns visceral, profund și necompromis social.

După multe bâjbâieli, care de care mai mentalizate sau nu, zilele astea mi-am dat răspunsul.

Întotdeauna am văzut binele în oameni, indiferent unde erau în viața lor. Fără excepție.

Este un lucru care mi-a adus reputația de naivitate pe care nu mai încerc să o dezlipesc de pe mine. S-a dezlipit singură.

Naivitatea înseamnă să ignori zone de adevăr pentru a-ți susține lalaland-ul, ba chiar să te dez-utilezi emoțional, mental și psihic pentru a nu mai vedea răul, pentru că nu știi ce să faci cu el. Naivitatea e un cognitive bias foarte subtil provenit din negare și abnegația de a vedea binele triumfând pentru a nu fi nevoie să devii tu rău.

A vedea binele în oameni (mai ales când nu e aparent) este o stare. Este o pătrundere intuitivă în spatele scenei și o onorare, o recunoaștere a ceva care uneori nu mai are loc să se exprime și nu are decât să rămână în umbră.

Mi se pare esențial să vezi dincolo de, fără însă a pierde din vedere luciditatea concreteții stării de fapt.

Ajunge. 

Mie îmi ajunge răspunsul ăsta.

Și mai mult, îmi și place. Pentru că în el, mă văd pe mine de la mică la mijlocie și acum, probabil la un pic mai aproape de maturitate.

foto: Unsplash