Cum ne locuim propriile umbre?

Cât de incredibil de diferiți suntem ca oameni ... și departe de echilibru, unii din noi.

Intervalele noastre de ființă se întind de la cei care nu pot sta singuri

până la cei care nu pot sta cu alți oameni.

Iar tot ceea ce se întâmplă înăuntrul celor două limite este ... un soi de umanitate, acea 

pornire naturală înspre în afară a tuturor celor care înțeleg că singurătatea este doar o etapă,

nicidecum un scop sau un dat.

La fel și împreunătatea.

Tot umanitate sunt și extremele de interval. 

Poate chiar o umanitate cu U.

Și indiferent unde suntem acum pe axa asta, cert e că visele, nevoile, durerile și plăcerile noastre stau pe locurile lăsate în urmă de altcineva ... așa cum noi vom lăsa în spate urme pe care le vor inhabita alte repere de umanitate, când noi nu vom mai fi.

Ce bine că lumea că nu se termină cu noi!

Foto: Rachel Mullis