RALUCA MIHĂILĂ

Cat de simplu este principiul interfonului "Formati codul apartamentului cu "00" in fata apartamentelor cu o cifra si cu "0" in fata celor cu doua cifre. In caz de eroare apasati X " Ce tare! Cu o astfel de solutie salvatoare se lasa loc pentru oricate retusuri "X"-uri este nevoie. Ce bine ca viata si interfonul de bloc fac parte din universuri principiale diferite. Si in acelasi timp, ce pacat!

      Exista niste ratiuni de ordin religios care bag de seama ca imi scapa. Presupunand ca toata populatia globului s-ar converti la crestinism, budism, iudaism sau orice forma religios-recognoscibila, care ar mai fi rolul pe pamant al preotilor? Am tine-o intr-o slujba continua de dimineata pana seara, o slujba inaintea si ulterior careia va alterna "Multumim, parinte!" si "Doamne ajuta!"? Bun, sa presupunem ca raspunsul ar fi "da". Intreb "pana cand?" Probabil s-ar opina ca ar urma un mai amplu razboi religios decat cel care se poarta, mai mult sau mai putin la vedere, in prezent. Bun, presupun, tot prin absurd, ca ar rezulta o singura credinta religioasa triumfatoare, globala. In afara oricarei ratiuni conspirationiste si deci pornind de la prezumptia bunei credinte a preotilor de azi (tot prin absurd) as intreba: "Asa, si?"       Nu, exclusa intentia mea de a ataca ori aduce vreo atingere clerului, dar ma intreb ce exista dincolo

      Am vazut astazi cei mai senini ochi pe care i-am zarit vreodata si pe care sper sa-i mai vad peste ani, in oglinda. Era privrea omului matur incaruntit de vreme dar proaspat inmugurit de viata, era privirea intelepciunii supreme care a identificat corect culoarul pe care destinul doar ni-l sugereaza timid. Era privirea unei femei la vreo optzeci - nouazeci de ani care emana multumire, intelepciune si implinire. Era privirea care mi-a soptit: doar atunci nu te infioara moartea si viitorul previzibil cand stii ca ti-ai trait sincer si normal, conform propriilor crezuri, fiecare varsta la timpul ei, cand stii ca ai incercat sa faci tot ce te-a tentat si tot ce te-a imbiat si consecintele au fost pe masura faptelor, cand stii ca surprizele au fost mereu bine primite in casa ta asa cum tu, la randul tau, ai oferit surprize altora, cand stii ca ai invatat tot ce s-a putut si te-a interesat ori in scop personal ori pentru a transmite mai departe, cand stii ca ai facut totul personal al

Stiti trecutul? Partea aia din el care nu are ce cauta in viitor, dar pentru care te uiti din cand la cer si multumesti pentru pildele sale si pentru ca l-ai trait atunci si nu mai tarziu? Stiti voi, trecutul ala de trebuia sa nu mai rasufle? Ala din care nu mai ramai decat cu amintiri neplacute? Ala caruia ii pusesei pecetea ca merita sa moara in chinuri? Sa se otraveasca din el insusi pana isi da duhul? Ei bine, stiti cum e sa iti bata exact trecutul asta la usa? Ca dracu'. Este exact ca atunci cand iti vine sa vomiti: incepe cu senzatie de acru, apoi da navala. Dureri de cap, vertij, durere in gat, senzatie de arsura, durere de ochi si tample, ce mai? chin. Exista solutie: astepti sa treaca, mananci putina paine prajita, bei ceai, dormi putin si gata. Apoi continui sa traiesti gandind "mama lui de trecut!" si avand exact senzatia pe care o ai cand te trezesti dintr-un cosmar: usurare ca viata ta e in alta parte.

Uneori imi vine sa zac intr-un colt de camera si pur si simplu sa urlu OBSERVA-MA! NU ma mai ignora, te rog!! NU te mai fa CA NU exist! Heeeeeeeeeeei!  Inceteaza IN A-MI face rau! Sau in a nu-mi face ... nimic! Ma ai, de ce nu intelegi ca ma poti avea oricand. Totul e sa ma lasi sa vin. Vino INAPOI! Te rog, vino inapoi la mine! Ha! "De ce te uiti la mine cu ochii astia goi si incerci sa-mi spui ca tot ce fac e prost, ca ar trebui sa-mi schimb viata mea din nimic in ceva mai bun, in ceva mai bun, in ceva mai bun..."  REDA-MA tie! Apoi las ochii in pamant, rapusa de proiectia schimonosita a chipului meu in oglinda. Sau imi ridic privirea inspre cer, acceptandu-ma. "Pe mine, mie, reda-ma!"

Atat de mult sa simtim nevoia sa auzim si sa traim ceea ce ne dorim dintotdeauna incat sa ajungem sa viciem, sa micim, sa tragem dupa noi, coruptii emotionali, sentimentul suprem? Fericirea nu se discuta, nu se crede, nu se imagineaza, nu este subiectiva, nu suporta nuante ori grade de comparatie si nu este niciodata "asa si asa".  "Credeam ca sunt fericit" este, pentru cei care o spun, dovada ca au vazut ceva ce nu era acolo; adica au imaginat. Si fericirea ii lasa, nu le spune niciodata "nu-mi lua numele in desert", nu le reproseaza ca o asociaza cu momente confuze din viata lor. Ii lasa a crede ce doresc, le arata prin intermediul altora cum se manifesta ea atunci cand intr-adevar isi are locul, si peste timp le aduce aminte de real. Daca vrea. si mai ales daca ii este permis. Ma intreb daca fericirea se invata. Primul impuls este de a raspunde cu un NU categoric,  pe fondul convingerii ca ratiunea de a fi si completitudinea unui sentiment vin in mome

Ce poate fi mai imprevizibil decat un dependent care isi gaseste leacul slabiciunii sale?

1. Nu mă suni dacă n-ai ce-mi spune.     Nu suport să tăcem despre acelaşi lucru. 2. Nu caşti/mănânci în timp ce vorbim la telefon.     Mai bine nu vorbim deloc. 3. Nu mânânci în faţa mea când sunt în magazin.     Nu mă interesează că n-ai pauză. 4. Nu vorbeşti la telefon nonstop când mă duci cu taxi-ul.     Nu d-aia te plătesc. 5. Nu-mi faci confidenţe menţionând că nu trebuie să audă     nimeni. Mai bine taci. 6. Nu mă inviţi la o întâlnire la care stai cu telefonul la ureche.     N-am timp şi chef. 7. Nu te îmbraci/încalţi ostentativ cu ce ştii că nu suport.     Ţin enorm la nervii mei. 8. Nu-mi spui niciodată imediat dacă nu rezolvi instantaneu.     Nu mă faci să aştept. 9. Nu mă presezi/supui exerciţiilor de ambiţie/rezistenţă     psihică. Sunt campion. 10. Nu mi te aşezi în cale când sunt furios şi nu mă ameninţi      niciodată. E fatal. Ăsta-i un scurt inventar al enervărilor mele principale de zi cu zi, al lucruril

Desi in facultate si nu numai eram pasionata de orele de finante si mai ales de cele care implica bursele de valori si functionalitatea lor, nu as putea niciodata sa joc rolul unui broker de titluri. De ce? Pentru ca viata mea personala. Nu am agreat niciodata sa ma trezesc fata in fata cu a nu sti sau cu a sti ceva de care sa nu fiu sigura, adica tocmai esenta burselor. Speculatia pe anticipari si pornirile regizorale, desi devin un automatism organic in rarele momente in care nu primesc raspunsuri la intrebarile, pentru mine, firesti, nu sunt componente pe care le vreau in viata mea. Are si dualitatea limitele ei.

M-am intrebat de foarte multe ori daca dragostea adevarata poate fi egoista, daca iubind pe cineva care nu nutreste aceleasi sentimente pentru tine poti accepta (si chiar participa vizual la) decizia de a-l vedea alaturi de altcineva. Oare ce se petrece in noi cand iubim cu adevarat si cand strafundurile noastre cele mai profunde se bucura la fiecare rasarit si apus, dar cand nu suntem noi cei alesi: ii acceptam decizia cu seninatate sau ne revoltam in fata vietii? Putem vreodata sa ridicam din pamant privirea infranta de soarta si sa privim in ochi mai binele decat noi? Ne da sentimentul sincer aceasta tarie? Sau din contra, stopeaza acest impuls masochist? Si foarte important: cine nu poate sa te iubeasca asa cum i-ai fi aratat tu ca se face, iti va cere vreodata sa participi la bucuria vietii sale daca are (si ar trebui sa aiba) convingerea ca iti va face rau? Da, ma intreb deseori acest lucru, si de fiecare ajung la aceleasi concluzii: ca iubirea adevarata este un sentiment person

Gust de fulg de nea in cerul gurii... Ninge de mult timp deja, cu fulgi mici si mari, cu si fara vant, cand inspre stanga, cand inspre dreapta, incontinuu ninge. A ma uita in jur si a vedea cum peste tot se asterne un alb neintrerupt decat de cabluri de inalta tensiune si a respira un aer simtitor mai curat si mai eliberat de noxe imi da un sentiment ciudat de revigorare. De ce ciudat? Pentru ca zapada astupa, acopera, conserva, uneori sufoca!, si cumva cocoloseste inauntrul nostru soptindu-ne "lasa, trece!" pe fondul instaurarii unei criogenii placute cu iz de "fresh". Niciodata ceea ce pui la congelator nu va avea acelasi gust ca inainte de inghet. Asa si noi, ne regasim altfel dupa fiecare ninsoare alungata treptat de soare. Ne punem la pastrare inaintea ei, pentru a reiesi la suprafata mai buni, mai draguti, mai zambareti, mai refacuti. Evident, merita mentionate si exceptiile care isi conserva cu vehementa acreala dar de care aleg sa nu-mi pese momentan. P

Cumplit cum, odata furat vietii, traiesti mecanic fara vointa, scop, dorinta. Cumplit cum valorile, dintr-o greseala, se risipesc in puzderia mediocritatii infantile care le imbratiseaza avid, grotesc si vomitandu-si invidia pe nas. Cumplit cum varfurile devin treptat boante pentru ca apoi sa se aplatizeze. Cumplit cum trecutul - cu frumusetea, talentul, gingasia, taria de caracter, geniul - este singurul pe care il mai tragi dupa tine, fara a mai adauga nimic marginal in obisnuitele de zi cu zi. Cumplit cum poti ajunge intr-o buna zi capusat; o simpla si neajutorata gazda a unui mostru . Cumplit cum devenim toti, indiferent ca prematur sau nu, praf. Din prima zi in care am citit de dependenta de droguri si cauzele din spatele ei, mi-a fost cumplit de dor de Whitney Houston.  Doar atat ca azi imi este dor in mod oficial .  Winter storms have come And darkened my sun After all that I've been through Who on earth can I turn to .... After losing my breath There's no mor

Din cand in cand imi simt pulsul. Fie in palme, fie in tample, fie in degetul mic de la picior, fie in piept, fie in zona jugulara. Cu putin efort pot ajunge la o concluzie privitoare la lucrurile care imi provoaca o constientizare de sine de acest tip si pot extrage o regula. Incerc pe cat posibil sa ma mentin in jurul evenimentelor care au acest dar si influenta, altfel risc o existenta relativ monotona, insa niciodata in mijlocul lor, pentru ca daca nu te mentii pe sarma, esti devorat! *cu referire la economia heterodoxa care considera dezechilibrul drept starea normala a pietelor si crizele drept inerente lor

Cand prezentul prezent este absent si inspira la abstinenta, totul iti pare degeaba si difera ireconciliabil de prezentul din tine. Un cuplu modern, deci: tu si non-tu. Diferente ireconciliabile. In(con)jurat de "apararea" ostila sau "cand esti singurul copt intre niste acrituri identic-ipocrite" :)

Imi este atat de dor de lucrurile simple, de evenimentele care nu reclama aparente, oboseala, scremete si afisaj in tonuri de capitalism pompos. Imi este atat de dor de sinceritatea firescului desprins din canoanele unei moralitati fara tagada, imi este atat de dor de prietenie, de dragalas, de placerea sincera a destainuirii fara risc, de plimbari limpezi sub clar de luna, de zambete sub raze de soare. Imi este dor de excursii prin lume si descoperiri de nou, imi este dor de copilaria fara griji si de momentele in care nu stiam ca exista "ganduri" si "probleme". Imi este dor de vremea in care aveam vreo cincisprezece ani si ma uitam surprinsa si cumva dezabuzata la cei mai mari decat mine care sufereau din dragoste si carora le-as fi spus "ce-i aia sa suferi din dragoste? iubesti sau nu iubesti, e simplu ". Daaa, exact acea simplitate invocata acum multi ani este cea pe care o reclam acum cu toata fiinta mea. Parerea mea este ca totul in viata a incepu

Uneori ma infioara sa constat cat de bine ne ascundem urmele cand gresim si nu vrem sa se stie. Fiecare minciuna devine un proiect personal care inseamna o perpetua mentinere la minim a zonei de impact (cu restul lumii). Devenim niste mici manageri care fara sa vrea isi analizeaza fiecare miscare, fiecare feedback, fiecare privire, fiecare cuvant, fiecare indice de absorbtie a investitiilor straine directe (adica a impasibilitatii in fata oricarui stimul exterior care ar putea sa ne subrezeasca zidurile de aparare a greselii). Ce nu stiu daca analizam este rata de profitabilitate pe termen lung. Am o vaga banuiala ca ne rezumam la "acum" riscand sa ajungem la un moment dat, insa incert, cu un portofoliu de arierate mult prea mare de gestionat. Exista foarte putine cazuri de piosenie genuina in fata unui pocinog descoperit:)

Mi se pare ironic faptul ca, in definitiv, rolul psihologilor se reduce la a ne ajuta sa ne manifestam cum de fapt stim sa o facem, simtim sa o facem, vrem sa o facem dar ne impiedica societatea. Mi-au atras atentia doua idei intr-un film, altminteri nici cel mai bun si nici cel mai imprevizibil vazut vreodata, si anume ca pe de o parte, perfectiunea nu poate lua nastere decat prin ceea ce in mod conventional se crede a fi pacat, asa cum ceva nou poate fi creat numai ca rezultat al unui conflict intre doua forte distructive, si pe de alta, ca placerea nu este niciodata ceva simplu. La fel de interesanta a fost si observatia ca uneori trebuie sa faci ceva de neiertat pentru a putea continua sa traiesti. Desi filosofic toate cele trei abordari sunt mai mult decat ofertante, nu ma vad in postura de a fi de acord cu nici una din directiile sugerate. De ce? pai in primul rand pentru ca procesul creator nu trebuie sa implice distrugerea a ceva deja existent (poate doar in masura in care im

Baudelaire

...si daca ai putin noroc, vine si revelatia. In cazul meu, am ajuns la concluzia ca nu exista ceea ce se numeste "poseta perfecta". Si nu ma refer aici la compartimentarea ei, pentru ca pe planul asta lucrurile au ajuns relativ clare iar designer-ii si-au cam dat seama de combinatia castigatoare. Insa privitor la marime ... mai este muuuuult de lucru. Si nu pentru ca nu s-a creat poseta potrivita oricarei nevoi - intrucat exista de la plicuri de patru centimetri pana la adevarati saci de piele carati (a se citi "atarnati de") femei dintre cele mai plapande si care isi pierd astfel feminitatea in detrimentul unei bucatoaie de material - ci pentru ca in functie de fiecare marime a posetei nevoile feminine se ajusteaza astfel incat mereu la final, dupa ce isi aseaza toate lucrurile personale "la locul lor" mai ramane cel putin unul care nu mai incape, fie el ruj, carnetel, oglinda, pix sau ce-o mai fi. Recunosc, bunaoara, ca este usor frustrant sa stii ca or

Asa se numeste ceea ce faci cu mana ta. Bine, poti lasa gandul sa te bata pana intr-acolo incat sa ajungi chiar la lucru mecanic daca pui la socoteala ca forta cu care iti deplasezi gandurile si actiunile creeaza consecinte, in timp. Dar cred ca ma abat. Asa, deci lucru manual, ziceam. Si indiferent de rezultat, nu lasa loc de repros, ca doar n-o sa-ti dai cu stangul in dreptul, nu?  :) Home made cheesecake

Prea mare tendinta de a-mi serpui viata, prietenii si cunostintele in jurul unei orbite imaginare care sa fie suficient de indepartata de centru-mi. Pentru ca desi sper, nu mai cred in centripetii care ajung, la un moment inevitabil, sa dea cu parul. Da, ce mare tendinta de a face asta ...si mai ales, ce trista!

Ei rad de mine pentru ca sunt diferita, eu rad de ei pentru ca sunt toti la fel. Care "tabara" o fi mai castigata?

Nu cred ca am cunoscut omul caruia sa nu-i fi depistat unul sau mai multe puncte slabe. Este profund uman sa fii perfectibil si sa ai un calcai al lui Ahile intr-una din sferele cerebrale. Pentru ca de regula de acolo porneste totul. De acolo izvoraste chiar si ambitia, vointa si taria de a trece dincolo de slabiciuni. Pacat insa ca in batalia celor doua armate disproportionate numeric si principial, mereu va invinge cea "rea" pentru ca oricat de multe vicii ai taia de pe lista de trasaturi care te expun public sau nu te lasa sa dormi, mereu va ramane singuratatea ca resursa inepuizabila a vietii. Oricat de mult ti-ai dori sa stai singur si retras de lume undeva in intuneric si abscons, dorinta de a-ti baga cineva lanterna in ochi sau pur si simplu de a-ti intinde o mana, ramane. Iar cand o face, pentru ca aici este problema, singuratatea nu face decat sa ramana in plan secund, ca o stare de fond reprimata. Am nevoie de ajutor. Pentru slabiciunile mele. Si cine nu are nevoi

de Andrei Plesu Mi s-a întîmplat, uneori, să fiu întrebat de prieteni din vest ce este, în fond, ortodoxia. Nici ei, nici eu nu aveam timp pentru ample dezvoltări istorice şi dogmatice. Am ales deci o cale mai curînd anecdotică, pornind de la unele situaţii de viaţă. Una din ele mi-a fost relatată, cu mulţi ani în urmă, de prietenul meu Horia Bernea. O trăise el însuşi. Într-o zi de vară bucureşteană, foarte călduroasă, cu asfalt moale, străzi pustii şi arome incerte, Horia ajunsese, ca din întîmplare, în preajma unei biserici. S-a simţit îndemnat să intre. Ca să se reculeagă, desigur, dar nu mai puţin ca să iasă un timp din bătaia soarelui şi să se bucure de un salutar episod de răcoare. Voia, cu alte cuvinte, să beneficieze simultan de confortul sufletesc şi de cel al respiraţiei destinse, ambele reunite, în spaţiul sacru, prin dubla semnificaţie a Duhului: adiere duhovnicească, însufleţitoare, şi suflare proaspătă, dătătoare de viaţă. Din nefericire, acest elan nobil şi legiti

... inima.        Cand vad oameni care protesteaza in frig, cand vad bolnavi care fara bani nu primesc ingrijirile medicale la care cotizeaza cu varf si indesat, cand vad studenti care asteapta sa fie invatati si in schimb primesc un pumn intre ochi, cand vad ipocrizii de salon de tipul "copiii romi viseaza ce-i lasam noi sa viseze", cand aud pe canalele de stiri, la capitolul 'stiri nationale' numai de violuri si drumuri inzapezite, cand vad ca protestatarii de acum 10-15 zile au fost imprastiati de vreme rea si gardieni indoctrinati de sistem, cand vad ca agricultura e la pamant, cand vad claia incapabila de Igasi, Ialomitieni, Boci, Branze, Sulfine si alti silicati mucegaiti moral, cand vad ca nu mai avem fabrici, cand vad scolarite de cincisprezece ani care se duc la liceu cu buricul gol la minus 20 grade, cand vad supermarket-uri in care toti platesc cu cardul in conditiile in care saracii demult nu mai stiu cum arata cash -ul, cand platesc pana la ultimul banut

Lucrurile de care ne temem cel mai mult ni s-au intamplat deja. Sa fie atunci teama de necunoscut o nimica toata? Ce bine!

sa fii ne-omul care fotografiaza numai lucrurile pe care ar vrea sa le uite sau numai lucrurile insignifiante din viata lor nu cred sa fie intamplator ca tinem minte numai lucrurile placute din viata, punand in felul asta un stop partial in fata trecerii timpului si ridicand un mare zid al iertarii din care ocazional, ne hranim. altfel cred ca demult eram disparuti de pe fata pamantului, acriti de experiente.

Stiti experientele acelea de tip stafeta, in care odata ce ai facut ceva ai provocat o noua experienta cuiva cu care interactionezi, si el la randul lui facand ceva, provoaca noi si noi trairi altcuiva si tot asa? Un fel de efect de fluture, dar vazut intr-un mod suta la suta pozitiv. Ei bine, daca a face asta se numeste a trai, cum se numeste atunci pornirea cuiva de a sta singur si de a nu mai interactiona cu nimeni, de a-si avorta orice noua pornire sufleteasca pentru a nu mai umple alte inimi degeaba riscand astfel a si-o goli pe a sa? Mda, nimic mai crunt decat sa simti in fiecare celula imposibilitatea de a fi vreodata fericit. Fie ca din teama, fie ca din felul tau da a trai, fie ca din incongruenta intre ce iti ofera viata fata de ceea ce simti ca ii dai tu, fie ca din diferenta de standarde, fie ca... Nu mai conteaza motivul, pentru ca senzatia este cumplita,  profund maladiva si creeaza adanci rupturi de viata (daca nu cumva le accentueaza pe cele deja existente); asa cum n