RALUCA MIHĂILĂ

Când știi că e prea mult? Când știi că ți-a fost invadată viața cândva, când tu nu ai fost atent? Păi ... Când ajungi să spui mai des "nu am timp" decât "bună ziua". Nu am timp = nu sunt în control. Așa că tai. Din lucruri, din oameni, din activități, din notificări, din nenumăratele activități din calendar. Și PRIORITIZEZI. Ca să rămâi la lucrurile esențiale aranjate corect. În funcție de unde ești în viață, pe planurile personal / profesional e posibil să apară cinci fenomene. 1. Să te simți dintr-o dată mai liber. Mai stăpân pe tine. Mai asumat. 2. Să te întrebi unde au dispărut toți. De ce nu te mai caută. Să te simți singur. 3. Să înlocuiești avalanșa care venea spre tine și te copleșea cu te...

Celor care își bazează orgoliul pe unicul argument cum că de pe teritoriul vechii Tracii a ieșit omenirea, iată cum stau lucrurile între timp: suntem CODAȘI la lifelong learning. De ce? Pentru că: #1 românii nu trebuie să mai învețe, ei știu. probabil și pe suedezi i-ar învăța câte ceva. "nu vin ăia să ne învețe pe noi cum să ne facem treaba" #2 nu am când să mai fac și asta. vreau să și trăiesc. #3 la ce te ajută școala, când trăiești într-un loc în care trebuie doar să te descurci? plus că am învățat deja destule pe care nu le aplic. #4 n-avem școli ca lumea și diplomele se dau pe pile, așa că de ce să te mai complici? plus că sunt atâția cu diplome care mor de foame. #5 e scump să înveți ceva ca lumea aici. #6 noi suntem deja deștepți, toți românii plecați afară se afirmă și sunt apreciați de străini. #7 lasă că nici la ei nu e chiar roz, uite că nu mai au nici biserici și instituția familiei e cum e. #8 e prea teo...

Nu înțeleg ce se întâmplă cu majoritatea femeilor o dată ce nasc. Și e firesc să fie așa, pentru că nu am trecut încă prin asta. Știu de transformările fizice, psihice, emoționale, da. Și asta că am citit, dar din nou, nu le-am experimentat. Dar am trecut prin altceva. Am rămas fără multe prietene. Prea multe. Și întâmplător, aceleași persoane au încetat să mai fie multe din lucrurile frumoase care erau înainte de a trece prin acest moment, cică fericit din viața lor: femei, surori, soții, prietene. Zic "cică" pentru că pentru unele pare o povară. Poate sunt mame bune, nu știu. Și schimbarea asta vine pe fondul a două mari cauze, cred eu: - se lasă pradă emoțiilor - se lasă pradă presiunii sociale despre ce înseamnă să fii o "mamă bună". Aceea...

Cărțile se citesc așa cum se trăiesc relațiile. Cu totul sau deloc. Între tine și cartea pe care o citești se petrece ceva absolut magic odată ce pășești pe tărâmul poveștii ei: se înoada, se descâlcesc, se zăpăcesc, se înlănțuie, se rup în bucăți emoții, trăiri, zbuciumuri interioare. Chit că e vorba de un SF sau de o carte de business, ești acolo cu totul. Te dai ei prin timp, energie, focus, curiozitate și răbdare în aceeași măsură în care ea ți se dă ție prin balans, anvergura poveștii, suspans, privitul în ochi când te pregătește pentru un moment important. "Ești gata?" îți șoptește din când în când. Și tu simți că nu mai poți, explodezi acolo: "Da, hai, zi-mi o dată ce se întâmplă cu cei doi a doua zi". Și îți zice de fiecare dată. Iar ție îți place la nebunie răspunsul. Pentru că relația dintre un cititor educat și un scriitor asumat are la bază încrederea. Că primul e cu totul acolo, curios și perseverent. Și că al doilea oferă și se ridică la n...

Sunt eu sau nu răspunzătoare de ce fac persoanele din vecinătatea mea? Adică prietenii din lista de pe Facebook? Cunoștințele mele de zi cu zi? Colegii de birou? Șefii? Partenerii de business? Cu toți îmi asociez, mai mult sau mai puțin, imaginea prin faptul că le aloc spațiu în apropierea mea, chiar dacă această apropiere se întâmplă online sau offline. La fel cum ei își asociaza imaginea cu mine, din aceleași motive. Care imagine are de câștigat din asta, alta discuție . In lumea în care trăim azi, tot globul e la distanță de un click și practic vecinătatea ne este lumea întreagă. Sigur că ne mai separa niste frontiere simbolice, dar în fapt, comunicăm cu toții. Ne alegem unii pe alții. Sigur că selecția încă există. Criteriile de evaluare sunt încă importa...

De ce aveți nevoie de reality show-uri când aveți realitatea? Cumva pentru că nu vă place a voastră? Cumva pentru că nu va regăsiți în rolul pe care îl jucați în viața pe care o trăiți? Cumva pentru că știți că nu aveți cum să meritați vreodată Oscarul pentru proastă interpretare?

Doamne, Doamne, tu de ce nu îți retragi rebuturile de la raft? Așa se întâmplă acum în lumea modernă. Până și supermarketurile practică asta. Nu te mai poți preface la nesfarsit că eșecul e succes sau că rateul e veșnică sursă de oportunitate. Hai, te rog fă lumea mai bună fiind și tu ca noi: în fiecare zi, o versiune mai bună a Ta. Se numește asumare.

Cum arată persoana care, acceptându-te, te-ar face să te simți un om special? 

pentru prima oară după mult timp am găsit analogia la ce mi se întâmplă atunci când ne vedem. îți spuneam că mă agiți și că, deși mă simt vie, totuși nu reușesc să mă liniștesc în prezența ta. nu pot să mă așez, așa, în mine, știi? și deci... mi-am dat seama că mă port exact ca păsările care zboară în cerc și prevestesc furtuna. mă port precum câinele care se mișcă de colo-colo de neliniște. mă port ca pisica ce se zbenguie nonstop de parcă se ferește de acel ceva care i-ar periclita pacea. nu spun că eu însămi aș prevesti un pericol ori că m-aș aștepta la vreunul, dar instinctiv mă port ca și cum asta aș face: oricât de plin de dor sau bucuros mi-ar fi sufletul la un moment dat, există o dezaliniere care nu îmi dă liniște. și care întârzie să îmi șoptească: "acum e totul ok." iar de la un moment dat, nu poți decât să fugi de gălăgie.

Sunt în taxi acum și văd pe mana stângă a șoferului o serie de cicatrici paralele, provenite în mod evident de la tăieturi vizibile și/sau poate, încercări din lipsa de speranță ... Și, deși la vedere ca un reminder, poate, a încercat cumva să le camufleze sub un tatuaj masiv până la cot. Desenul reprezintă un ceas fără secundar sau minutar. Nu știi cât e ceasul. Sau dacă trece timpul. Si, dacă totuși trece, nu știi cât de repede o face. La ce te-ar ajuta toate astea, oricum, dacă stai să te gândești un pic? Nu e suficient că știi de ele?

Cum procedezi atunci când soțul sau soția ta alege să facă ceva contrar tuturor credințelor tale? Alegi să îi fii alături sau te dezici? Argumentele pot merge la nesfârșit pentru o direcție sau alta. Dar în definitiv este vorba doar despre: da sau nu?

Agonie și extaz. Definiția lui "a trăi", nu? A lui "a nu te plictisi". Sau a lui "a nu fi rutinat". Asta ar zice mulți. Care n-au trăit agonia și extazul și se scaldă într-o minunată stare de contemplare sau dorință legată de ceva ce nu au și cred că și-ar dori. Eu nu mai cred asta despre panoplia de stări și arcuri care te bagă și scot din agonie în extaz și invers. Pentru că, atunci când acest binom se face bine, de regulă nu există prea multe stări intermediare, ci mai degrabă se sare dintr-o extremă în alta. E cu contorsionări a tot ceea ce ai mai drag, mai profund, mai valoros în tine. Am un alt cuvânt despre astfel de trăiri. Prăjire. Pe creier. Pe suflet. Pe vise. Pră-ji-re. Nu v-o doresc. Pentru că pe cât de extatic este extazul, pe atât de agonizantă vă va fi ...

Încercați să mergeți pe trotuar după o linie imaginară de lățimea tălpii voastre. Simplu, nu? Reușiți să mergeți drept fără prea mult efort. Și acum imaginați-vă că sunteți la 860 de metri înălțime și aveți de făcut același drum pe un traseu de două ori mai lat decât talpa voastră. Ar trebui să fie mult mai lejer, nu? ... cu toate astea, știm bine că nu e. De ce în condiții logic similare, rezultatele n-au nici o legătură cu calculele? Pentru că mintea ne joacă feste. Non-stop. Ca să ne apere. Sau nu. Și nu degeaba se spune că teama de înălțime nu este per se o teamă de înălțime, ci o frică de propria noastră pornire în fața tentației de a ne arunca in gol. Siguranța ne este dată în mare măsură de previzibil și imposibilitatea de a ... cădea. Ne e bine pe podea. Și ne e mai comod să ne uităm de jos în sus decât de sus în jos. Înălțimile expun. Până la vertij. N-ai cum să nu te minți singur. Vă mai dau un exemplu. Mie a început să îmi placă grapefruit-ul atunci c...

Vin după două zile de tango ideatic în cadrul unei conferințe culturale. O combinație de intensitate emoțională, aer proaspăt pentru suflet și bucurie mentală cum îmi era tare dor să regăsesc. Ce chestie! E atât de ușor să cădem în ispita lui "nu se întâmplă nimic în țara asta, ne ducem naibii ușor-ușor", în loc să facem un prim pas și să ne prindem că ne-au crescut dioptrii. Mă rog, nu despre asta voiam sa vorbesc. Cum spuneam, oameni și oameni, care mai de care mai faini prin stil, competențe, suflu. Și revin, toți din sfere culturale înalte și foarte înalte. Cu toate astea, am trăit senzația aceea teribilă de a te duce în vizită într-o splendidă casă în care ți se activeaza toate simțurile în raport cu bogația artistică, arhitecturală și culinară doar că ... pentru toaletă, te invită în curtea din spate într-o coșmelie de lemn cu felii de ziar prinse într-un cui precum bonurile din alimentarele anilor '90. În ciuda ideilor mari care au făcut din două zile echiva...

Singur ești când te simți. Nu e cazul acestui animal mural.  Are de mâncare, are o țară, are de citit, are indicatoare, are ventilator, are vecini și, probabil, o identitate. "Cred că oamenii au pretenții cam mari", ar putea zice.

Mă uit în jur și mă înfior la gândul extincției formulei "dumneavoastră" din viețile de secol XXI. Toate discuțiile se poartă la persoana a II-a singular sub inspirația (sinistră sau vizionară, depinde de percepția fiecăruia) americană. Apogeul unei astfel de stări apare când începem să vorbim de noi înșine la persoana a III-a singular, de parcă nu ne-am locui papucii în care nu ne mai încape ego-ul. Am ajuns să ne tragem cu toții de șireturi în cel mai grobian mod cu putință, sub auspiciul democratizării și al globalizării gândirii libere, neîncorsetate de orice tip de opreliști lingvistice ori mentale. Fără a spune să ne punem singuri limite, susțin frumusețea amabilităților care survolează impostura și apropierea bine meritată. Pentru ca acest fenomen să ajungă deja atât de extins, firește că au apărut de-a lungul timpului și nenumărate motive care să-l valideze. De la a spune că alungarea acestei false bariere atitudinale ne face să părem mai tineri până la a sus...

azi, fix în locul în care mi-am obținut o frumoasă piramidă nazală despre care povesteam aici , s-a întâmplat una și mai și. stăteam la semafor lângă două doamne și un tânăr mai neliniștit care tot mișuna pe langă noi toate ... pentru ca la un moment dat, când mașinile s-au pus în pornire, să o împingă pe una din doamne înspre șosea. ori n-a avut domnișorul putere, ori doamna era foarte sigură pe dumneai, cert este că nu a ajuns unde intenționa să o aducă tânăra ne-speranță masculină: sub roțile unei mașini. șoferul care a văzut scena a oprit brusc, deși tocmai băgase în viteză, un motiv pentru ca cei din spate să înceapă cu claxoanele. de ce nebunia asta? poate pentru că nu îndrăznea să se arunce pe el însuși acolo? poate pentru că are animozități în raport cu prezențele feminine? poate pentru că nu e iubit? poate pentru că n-a fost nimeni în stare să-l trateze? nu știu. nu știm. contează? atenția mea și a celeilalte doamne era pe cucoana împinsă aflată în stare de șoc. ...

Zâmbești mult. Simți. Iubești. Spui. Aștepți înapoi. sau Vrei. Spui. Aștepți înapoi. Zâmbești. Simți. Iubești. Aștepți înapoi. sau Iubești. Și îți ajunge. Pentru că iubirea e despre tine, nu despre celălalt . Care este ordinea corecta? Care e ordinea firească? Care e ordinea ta?

Femeile simt nevoia de a fi aparate și de a se simți in siguranță. Este o nevoie mai accentuata decât în cazul bărbaților, fara a însemna, însă, că depind de ei pentru asta. Discuție lungă, dar unde vreau eu să ajung este o întrebare punctuală: te ajută la ceva să fii "apărată" de dușmanii din capul lui (alți bărbați) și să fii lăsată în urmă în situații de pericol și expunere evidenta? Eu răspund cu un mare Nu. Așa că, decât să fii îngrădită nemotivat, mai bine rămâi expusă complet.

ce face grea desprinderea de un om pe care îl iubești? poate ... să nu te iubească înapoi? da, ar putea fi un motiv. bun. dar e depășit de cel în care îți spune neîncetat că te iubește, când faptele arată altceva.

Cred că îți dai seama că te-ai înconjurat de oamenii nepotriviți când constați că, deși dinspre tine au plecat nenumărate, totuși niciodată nu a venit către sufletul tău:  "Ție ce îți place?" Ai înghițit pe nemestecate dorințele celorlalți, Eu vreau asta. Termină, greșești! Vorbești aiurea! Mie place cealaltă. Te vreau cu totul și pentru totdeauna. Îmi doresc să facem un copil. Hai acolo. Iubesc asta, poate ar trebui să încerci și tu. Vino cu mine, o să-ți placă.  Hai, hai, hai, ce aștepti? Oprește-te, nu mai fă așa. fără să afli că și tu ai voie să le ai pe ale tale. Căci, nu-i așa, când ai încercat să te lași exprimată prin cine ești, ai aflat că ești egoistă. Și i-ai crezut.  Ai trăit în propria-ti închisoare în care nu ți se dă de mâncare sau de băut, în care ești torturat ca să îți uiți valorile și propriile crezuri. Ai fost reeducat ca să servești. Să servești nevrozele unor (alte) minți chinuite. Acum te întrebi ce e cu tine....

Oare exista ale animale, în afară de om, care sa se sinucidă? O dovadă în plus că ne luăm prea în serios existențele umile.

Mă cheamă Zuluf și port la gât un medalion cu fiori. Mulți fiori.

este incredibil spre năucitor cât de dură și adâncă poate ajunge o frică și mă gândesc aici, de exemplu, la înot. există adulți pentru care terapia cognitiv comportamentală este singura care poate bate fizica fluidelor. ciudat. dar ăștia suntem.

Nu-mi plac întrebările la care știu răspunsul.

privirea ta de la doi ani [verb] privirea ta de la zece ani [verb] privirea ta de la optsprezece ani [verb] privirea ta de la treizeci de ani [verb] privirea ta de la patruzeci și cinci de ani [verb] privirea ta de la cincizeci de ani [verb] privirea ta de la șaizeci și opt de ani [verb] Care sunt cele șapte verbe care spun povestea transformărilor din ochii tăi?

Am văzut ieri un cuplu care ieșise în oraș, printre altele, ca să bea o sticlă de vin. Nu știu de unde veneau, nu știu unde urmau să meargă. Se uitau unul la altul, apoi se uitau la pahar. Și prin pahar. Apoi se uitau înspre ceilalți ... și din nou la pahar. După acceea, de jur împrejur, prin incintă. Totul se întâmpla pe fundal de ținut de mână. Nu și-au spus un cuvânt toată sticla. În mod cert avem nevoie de ceilalți ca să putem vorbi despre noi. Și, în general, ca să avem despre ce să vorbim. Hutomo Abrianto, multumesc de poza.

Se întâmplă că a trebuit să fotografiez pentru prima dată, la cerere, fețe. Personalități. Umori. Fire de păr. Îmbujorări. Ochi. Uau, totul până la ochi ... să surprinzi ochii este cel mai complex, cred. Pentru că ochii sunt vii și e foarte îndrăzneț - aproape injurios - ca cineva să își propună să închidă într-o concluzie ceva fluid. Să pună apa în pătrățele. Cum să blochez o privire pe film? E ciudat. A fost ciudat. În sensul bun. Sunt obișnuită să fotografiez povești, așa cum le văd eu. Situații. Lucruri neînsuflețite cărora le dau eu culoare și sens. Oamenii vor să le vorbești, altfel le e greu să se poarte natural atunci când nu sunt "puși" într-o situație. Cum vine asta? Ca să fii natural, trebuie să fii întâi actor. Mie, oricum, nu îmi place să vorbesc cu oamenii. Nici în general și nici în special. Așa că le-am propus un târg. Le-am spus să își imagineze că sunt obiecte. foto: Nasa, stockphotos

Feminism. Emancipare. Hai să facem și să dregem ca să avem drepturi. Drepturi ca să ce? Dreptul să ne cerem dreptul? Dreptul să acuzăm că nu îl primim? Să ne facem unghiile? Să mergem la mall? Să ne umplem șifonierele cu poșete? Să ne arcuim spatele când vrem să atragem? În lumea profund masculină în care ne cerem noi drepturile, există un revers al medaliei pe care l-am lăsat să ne intre în case fără să ne dăm seama: se numește așteptare mascată de revendicare. O dată ce le-am zis că putem, ei acum așteaptă totul de la noi. Și cum societatea e condusă de ei, rezultă că societatea așteaptă totul de la noi. Că avem un mare aport în a duce lumea mai departe, sigur ... dar de la asta până a fi semnat ca primarul un decret care să ne pună totul pe umeri ... e cale lungă. Avem dreptul să se pună presiune cu noi. Asta avem, doamnelor. Nu ne-am jucat prea bine cartea, nu? Și atât de multă presiune, încât se găsesc deja câteva rătăcite bezmetic-nostalgice care simt că "ce bi...

Primul pas pentru atacatori este să ia lecții de autoapărare. Au toate motivele să se teamă în primul rând de ei. După asta mai vorbim ...  Ah, primul pas pentru ce? Pentru a-și dezgropa bine ascunsa smerenie. Aia nespoită de conjuncturi. Ziduri de orgoliu sursa foto: japanology.com