Mămici

Nu înțeleg ce se întâmplă cu majoritatea femeilor o dată ce nasc.
Și e firesc să fie așa, pentru că nu am trecut încă prin asta.
Știu de transformările fizice, psihice, emoționale, da. Și asta că am citit, dar din nou, nu le-am experimentat.
Dar am trecut prin altceva.
Am rămas fără multe prietene.
Prea multe.
Și întâmplător, aceleași persoane au încetat să mai fie multe din lucrurile frumoase care erau înainte de a trece prin acest moment, cică fericit din viața lor: femei, surori, soții, prietene.
Zic "cică" pentru că pentru unele pare o povară.
Poate sunt mame bune, nu știu.
Și schimbarea asta vine pe fondul a două mari cauze, cred eu:
- se lasă pradă emoțiilor
- se lasă pradă presiunii sociale despre ce înseamnă să fii o "mamă bună".
Aceeași presiune socială care pe mulți din noi ne-a crescut cu traume, deprivări și excese.
Aceeași presiune socială care pune vinovații acolo unde nu-și au locul.
Aceeași presiune socială care te îndeamnă să faci copii pentru că altfel ai fi "incompletă". Și tu crezi.
Sau pun rușine acolo unde nu se înțelege că nu totul în viață vine din control.

- wow, ce faci aici?
- am scăpat și eu puțin.
- cum așa?
- păi ce să fac? Am fost femeie activă, nu pot sta atâta fără să fac nimic.
- și barbatu' ce zice?
- s-a supărat că stă el cu aia mică, dar asta e. Macar un weekend la 3 luni să am și eu.

- nu ai cum să înțelegi, dar sunt îndrăgostită.
- cum adică?
- sunt îndrăgostită de fiică-mea.
- cum, mă, îndrăgostită?
- așa cum zic . E tare.

Mă, nu e!
Una-i una, alta-i alta.
Dialoguri reale.
Și suprarealiste, pentru mine, pentru că dacă iau cuvânt cu cuvânt, pot demonta capcana. Capcanele.
Repet, ca să se înțeleagă că opinez in necunoștință de cauză, și mai degrabă ca un outer eye (poate tocmai de aceea valid!) , nu am trecut prin asta.
Cu toate astea, sunt femeie, am intuiție, am instincte și mai multă logică și conștiința de sine decât majoritatea.
Și în aceste condiții spun: e absolut firesc să ți se schimbe viața dacă ai un copil, dar nu cred că e normal ca femeile devenite mămici să renunțe la a mai avea alte subiecte de conversație în afară de scutece și diversificare.
La a se da cu ojă sau la a merge la coafor - când prind un moment.
La a merge la un film.
La a citi sau a merge la un eveniment.
La a ieși din tricoul ăla de casă.
La a le pasă de ele pentru că le pasă de ele, nu de teama că tatăl copilului nu se va mai uita la ele.
La a nu face nimic.
La ce le face lor bine, indiferent de ce ar fi vorba .
La stima de sine doar pentru că vecina (și ea cu problemele ei) îi zice că nu se ocupă suficient de copil.
La încredere că știe ce face atunci când ruda îndepărtată ii zice că pe vremea ei era altfel.
Pe scurt, nu cred că e normal să renunțe la a mai fi femei.
Pentru că ordinea lăsată de natură asta e: întâi ești femeie și apoi devii mamă.

I say: e OK să îți pese de tine!

Mi-e clar că e nevoie de acest unghi exterior lor, pentru că multe, dar multe din ele așteaptă să spună cineva lucrurile astea la care TOATE subscriu pentru că le recunosc drept normalități. Cele care nu recunosc își apără propriile temeri înrădăcinate de frustrările altora. Dar în sinea lor, știu.
De ce vin puține luări de poziție din partea mămicilor? De teamă că dacă le-ar iniția ele, ar părea lipsite de responsabilitate. Și inconștiente. Și egoiste. Și reprobabile. Și sincer, cine riscă să fie exclus, chiar dacă asta înseamnă să accepte lucruri în care nu crede? Mai ales când ești cu toți nervii și hormonii explodați?

A, și încă ceva. Esențial. Au dreptul să fie și să pară nebune. Sunt.

P.s. nu răspund pentru nimic din ce voi face atunci când, poate, voi afla cum e :).