Om, nu femeie.
Feminism.
Emancipare.
Hai să facem și să dregem ca să avem drepturi.
Drepturi ca să ce?
Dreptul să ne cerem dreptul?
Dreptul să acuzăm că nu îl primim?
Să ne facem unghiile?
Să mergem la mall?
Să ne umplem șifonierele cu poșete?
Să ne arcuim spatele când vrem să atragem?
În lumea profund masculină în care ne cerem noi drepturile, există un revers al medaliei pe care l-am lăsat să ne intre în case fără să ne dăm seama: se numește așteptare mascată de revendicare. O dată ce le-am zis că putem, ei acum așteaptă totul de la noi. Și cum societatea e condusă de ei, rezultă că societatea așteaptă totul de la noi.
Că avem un mare aport în a duce lumea mai departe, sigur ... dar de la asta până a fi semnat ca primarul un decret care să ne pună totul pe umeri ... e cale lungă.
Avem dreptul să se pună presiune cu noi. Asta avem, doamnelor. Nu ne-am jucat prea bine cartea, nu?
Și atât de multă presiune, încât se găsesc deja câteva rătăcite bezmetic-nostalgice care simt că "ce bine era înainte! ce ne-a trebuit emancipare? nu puteam sta acasă?" Ele sunt ceea ce reprezintă ceaușiștul care regretă un sistem în care lui i-a fost bine, dar care luat în ansamblu a fost aproape un masacru.
Cum ar veni, am început deja să ne cerem înapoi în colivie?
Măi să fie ... păi asta nu invită decât la: "ați văzut? nu e chiar așa simplu cum pare".
Desigur că se are grijă (și de o parte și de alta, nu-i așa?) să mai existe destule dame întreținute și pudibonzi cu bănet ... unele obiceiuri nu mor niciodată. Dar să spunem că excepția confirmă regula.
Revenind: această presiune este sistemică și începe de la probabilitatea pierderii jobului pentru cele care aleg concediul de maternitate de doi ani, la bani mai puțini, bullying, discriminare sub masca vomitivului politically corectness și se încheie cu omniprezenta întrebare pițiponcească: Cum faci să găsești echilibrul între viața ta personală și carieră? De ce este această întrebare o presiune? Pentru că se adresează numai femeilor, bărbații fiind, din motive evidente, scutiți de nevoia găsirii acestui echilibru. Ei nu au ce împăca.
De parcă toate acestea nu ar fi suficiente de digerat, se adaugă la tort și cireașa nevrozantă a gâștelor care cotcodăcesc doar despre lucrurile pe care nu le au.
Și încep la rându-le să discrimineze, excluzând.
Pe cine?
Pe dușmani. Bărbații.
Este plin de evenimente, concursuri, cluburi, sfaturi, reviste, serate, workshopuri dedicate femeilor.
"Dacă voi puteți, putem și noi".
De ce avem nevoie de stăm numai între noi?
De ce confirmăm că segregarea e o cale bună, când noi am pornit de la ideea că nu este? Ne-am răzgândit?
De ce vrem sa ne obișnuim cu viața între noi, cucoanele, când viața reală e cu noi, femei și bărbați?
De ce devenim vrăbiuțele șchioape care pierim pe limba noastră?
Dacă cine a vorbit prima dată în numele femeilor (și bine a făcut) nu a mai putut suporta să ne țină secret atu-urile indiscutabile în mental, psihologic, complexitate, pragmatism, determinare, organizare, creativitate, viziune, atunci măcar noi, cele care ne bucurăm deja de privilegiile câștigate greu, am putea să ne relaxăm un pic și să ne concentrăm pe ce avem.
Că avem, har domnului.
Și ar fi bine să nu se aleagă praful doar pentru că tocurile prea înalte ne-au dus capul in aer neoxigenat care nu mai leagă bine sinapsele.
În numele drepturilor câștigate, înainte să călcăm pe zone noi și să cerem, cerem, pretindem, poate merită să ne asigurăm că, din ceea ce avem, stoarcem absolut totul până la ultima picătură.
Când vreun șef ne prinde de fund, de ce zâmbim, deși nu ne vine?
Când suntem puse la zid fără alt argument în afara genului pe care îl purtăm, de ce nu dăm o replică inteligentă?
Degeaba ne ofuscăm de toate astea de abia când ajungem acasă unde, cine știe dacă nu întâlnim un alt "dușman" camuflat?
Dacă ne-o luăm, de ce nu mergem la poliție?
Lipsa de reacție e încurajare.
Lipsa de replică este încurajare.
Lipsa de detașare e încurajare.
Lipsa de relaxare e încurajare.
Încurajare a lor ca să fie cum sunt.
Și a noastră să continuăm să credem că nu avem și, deci, să ne frustrăm din cauza asta și să tot stăm cu mâna întinsă.
Nu mai ceri nimic azi. Ai.
Și dacă nu ai, îți iei singură.
Nu cu mișcări de mase, cu ieșiri în stradă, certuri sau manifestări cu sclipici și imprimeuri tribale.
Pur și simplu, pe loc, fără drept de apel.
Care mișcări?
Începutul vine de altundeva.
În loc să povestim despre "chestii despre femei cu femei, pentru femei", am putea vorbi și scrie despre "ce aduce oamenii împreună."
Oamenii, da?
Pentru că acolo e buba.
Dacă nu începem noi să ne vedem ca oameni, și nu "doar" ca femei, de ce ar face-o bărbații?
Clarificând, vorbesc de ei și noi pentru a facilita transmiterea mesajului, de altfel eu crezând într-un singur mare noi, oamenii.
Femeia e om.
Nu există drepturile femeilor și drepturile bărbaților.
Există drepturile omului.
Oameni.
Buni.
Răi.
Grași.
Înalți.
Scunzi.
Bruneți.
Negri,
Asiatici.
Oameni.
De abia apoi întrăm în detalii despre cât de mișto e să fii femeie și cum bărbații sunt mai practici.
Emancipare.
Hai să facem și să dregem ca să avem drepturi.
Drepturi ca să ce?
Dreptul să ne cerem dreptul?
Dreptul să acuzăm că nu îl primim?
Să ne facem unghiile?
Să mergem la mall?
Să ne umplem șifonierele cu poșete?
Să ne arcuim spatele când vrem să atragem?
În lumea profund masculină în care ne cerem noi drepturile, există un revers al medaliei pe care l-am lăsat să ne intre în case fără să ne dăm seama: se numește așteptare mascată de revendicare. O dată ce le-am zis că putem, ei acum așteaptă totul de la noi. Și cum societatea e condusă de ei, rezultă că societatea așteaptă totul de la noi.
Că avem un mare aport în a duce lumea mai departe, sigur ... dar de la asta până a fi semnat ca primarul un decret care să ne pună totul pe umeri ... e cale lungă.
Avem dreptul să se pună presiune cu noi. Asta avem, doamnelor. Nu ne-am jucat prea bine cartea, nu?
Și atât de multă presiune, încât se găsesc deja câteva rătăcite bezmetic-nostalgice care simt că "ce bine era înainte! ce ne-a trebuit emancipare? nu puteam sta acasă?" Ele sunt ceea ce reprezintă ceaușiștul care regretă un sistem în care lui i-a fost bine, dar care luat în ansamblu a fost aproape un masacru.
Cum ar veni, am început deja să ne cerem înapoi în colivie?
Măi să fie ... păi asta nu invită decât la: "ați văzut? nu e chiar așa simplu cum pare".
Desigur că se are grijă (și de o parte și de alta, nu-i așa?) să mai existe destule dame întreținute și pudibonzi cu bănet ... unele obiceiuri nu mor niciodată. Dar să spunem că excepția confirmă regula.
Revenind: această presiune este sistemică și începe de la probabilitatea pierderii jobului pentru cele care aleg concediul de maternitate de doi ani, la bani mai puțini, bullying, discriminare sub masca vomitivului politically corectness și se încheie cu omniprezenta întrebare pițiponcească: Cum faci să găsești echilibrul între viața ta personală și carieră? De ce este această întrebare o presiune? Pentru că se adresează numai femeilor, bărbații fiind, din motive evidente, scutiți de nevoia găsirii acestui echilibru. Ei nu au ce împăca.
De parcă toate acestea nu ar fi suficiente de digerat, se adaugă la tort și cireașa nevrozantă a gâștelor care cotcodăcesc doar despre lucrurile pe care nu le au.
Și încep la rându-le să discrimineze, excluzând.
Pe cine?
Pe dușmani. Bărbații.
Este plin de evenimente, concursuri, cluburi, sfaturi, reviste, serate, workshopuri dedicate femeilor.
"Dacă voi puteți, putem și noi".
De ce avem nevoie de stăm numai între noi?
De ce confirmăm că segregarea e o cale bună, când noi am pornit de la ideea că nu este? Ne-am răzgândit?
De ce vrem sa ne obișnuim cu viața între noi, cucoanele, când viața reală e cu noi, femei și bărbați?
De ce devenim vrăbiuțele șchioape care pierim pe limba noastră?
Dacă cine a vorbit prima dată în numele femeilor (și bine a făcut) nu a mai putut suporta să ne țină secret atu-urile indiscutabile în mental, psihologic, complexitate, pragmatism, determinare, organizare, creativitate, viziune, atunci măcar noi, cele care ne bucurăm deja de privilegiile câștigate greu, am putea să ne relaxăm un pic și să ne concentrăm pe ce avem.
Că avem, har domnului.
Și ar fi bine să nu se aleagă praful doar pentru că tocurile prea înalte ne-au dus capul in aer neoxigenat care nu mai leagă bine sinapsele.
În numele drepturilor câștigate, înainte să călcăm pe zone noi și să cerem, cerem, pretindem, poate merită să ne asigurăm că, din ceea ce avem, stoarcem absolut totul până la ultima picătură.
Când vreun șef ne prinde de fund, de ce zâmbim, deși nu ne vine?
Când suntem puse la zid fără alt argument în afara genului pe care îl purtăm, de ce nu dăm o replică inteligentă?
Degeaba ne ofuscăm de toate astea de abia când ajungem acasă unde, cine știe dacă nu întâlnim un alt "dușman" camuflat?
Dacă ne-o luăm, de ce nu mergem la poliție?
Lipsa de reacție e încurajare.
Lipsa de replică este încurajare.
Lipsa de detașare e încurajare.
Lipsa de relaxare e încurajare.
Încurajare a lor ca să fie cum sunt.
Și a noastră să continuăm să credem că nu avem și, deci, să ne frustrăm din cauza asta și să tot stăm cu mâna întinsă.
Nu mai ceri nimic azi. Ai.
Și dacă nu ai, îți iei singură.
Nu cu mișcări de mase, cu ieșiri în stradă, certuri sau manifestări cu sclipici și imprimeuri tribale.
Pur și simplu, pe loc, fără drept de apel.
Care mișcări?
Începutul vine de altundeva.
În loc să povestim despre "chestii despre femei cu femei, pentru femei", am putea vorbi și scrie despre "ce aduce oamenii împreună."
Oamenii, da?
Pentru că acolo e buba.
Dacă nu începem noi să ne vedem ca oameni, și nu "doar" ca femei, de ce ar face-o bărbații?
Clarificând, vorbesc de ei și noi pentru a facilita transmiterea mesajului, de altfel eu crezând într-un singur mare noi, oamenii.
Femeia e om.
Nu există drepturile femeilor și drepturile bărbaților.
Există drepturile omului.
Oameni.
Buni.
Răi.
Grași.
Înalți.
Scunzi.
Bruneți.
Negri,
Asiatici.
Oameni.
De abia apoi întrăm în detalii despre cât de mișto e să fii femeie și cum bărbații sunt mai practici.
Comments