Inferență

Vin după două zile de tango ideatic în cadrul unei conferințe culturale. O combinație de intensitate emoțională, aer proaspăt pentru suflet și bucurie mentală cum îmi era tare dor să regăsesc.
Ce chestie! E atât de ușor să cădem în ispita lui "nu se întâmplă nimic în țara asta, ne ducem naibii ușor-ușor", în loc să facem un prim pas și să ne prindem că ne-au crescut dioptrii.
Mă rog, nu despre asta voiam sa vorbesc.
Cum spuneam, oameni și oameni, care mai de care mai faini prin stil, competențe, suflu.
Și revin, toți din sfere culturale înalte și foarte înalte.
Cu toate astea, am trăit senzația aceea teribilă de a te duce în vizită într-o splendidă casă în care ți se activeaza toate simțurile în raport cu bogația artistică, arhitecturală și culinară doar că ... pentru toaletă, te invită în curtea din spate într-o coșmelie de lemn cu felii de ziar prinse într-un cui precum bonurile din alimentarele anilor '90.
În ciuda ideilor mari care au făcut din două zile echivalentul unei specializări masterale, unii din ei s-au blocat în flagranțe gramaticale.
Lipsa suficienților i, pluraluri greșite, cacofonii, cratime lipsă ori poziționate aiurea ...
Nu înțeleg.
Pe cuvânt, nu înțeleg de ce nu putem să aducem în casă baia din fundul curții.
Of, și câți oameni excepționali nu cunosc în aceeași situație ... oameni care spun lucruri pe care am senzația că eu nu aș avea nici măcar o viață să le aud, darămite să le asimilez și expun precum o fac ei ... ce am eu, în schimb, este această bază lingvistică igienică de care se pare că nu pot să mă dezbar.
Am încercat să ignor.
Am încercat să mă dezvăț de gramatica pe care o știu.
Pe cuvânt că am încercat, crezând că mă blochez în detalii.
Măi, nu! Nu sunt detalii, vă rog să mă credeți.
Sigur că mă ridic deasupra formei și mă duc la fondul a ceea ce aud.
Că de-asta ascult.
Și de-asta stau cu orele.
Cu zilele.
Și fac sciatică pentru că uit să mă mișc de uimire.
Sigur că pot să mă bucur de o idee până la capăt, dar nu pot să nu-i văd ambalajul altfel decât ca pe o notă muzicală stâlcită.
Oricât mi-ar plăcea concertul, scârțâiala e acolo.
Și la final aplaud de fiecare dată, dar mă doare sufletul.
Aș vrea să fac ceva în privința asta, pentru că nu e ok să ne ridicăm pe culmi chiulind de la nivelul 0.
Dar nu știu ce, nu știu cum.
O să mă gândesc, poate îmi vine vreo idee de ... proiect în care "nici măcar oamenii mari să nu fie scutiți de la dușul zilnic", you know?
Habar n-am.
Toate acestea mă întorc cu gândul la minunea de profesoară de limba și literatura română care mi-a povestit sintaxa si regulile gramaticale aproape ca pe un basm metodic.
Chestiunea asta mi-a fixat iremediabil un radar de care nu mai pot să scap.
Și nici nu vreau, de fapt.
Pentru că eu nu văd gramatica ca pe un construct abstract pe care îl înveți mecanic pentru a trece clasa, ci ca pe o înțelegere superioară subtilă, ca pe un iz parfumat al atitudinii asumate.
Sigur că pot avea la rându-mi scăpări, cine știe?
Ce am de făcut este să îl folosesc în bine, nu să îl elimin pentru că alții nu îl au, nu?
Mda, o fac în mic ... poate ar fi util să o fac și în mare.