despre sindromul lipsei de dumneavoastră
Mă uit în jur și mă înfior la gândul extincției formulei "dumneavoastră" din viețile de secol XXI.
Toate discuțiile se poartă la persoana a II-a singular sub inspirația (sinistră sau vizionară, depinde de percepția fiecăruia) americană.
Apogeul unei astfel de stări apare când începem să vorbim de noi înșine la persoana a III-a singular, de parcă nu ne-am locui papucii în care nu ne mai încape ego-ul.
Am ajuns să ne tragem cu toții de șireturi în cel mai grobian mod cu putință, sub auspiciul democratizării și al globalizării gândirii libere, neîncorsetate de orice tip de opreliști lingvistice ori mentale.
Fără a spune să ne punem singuri limite, susțin frumusețea amabilităților care survolează impostura și apropierea bine meritată.
Pentru ca acest fenomen să ajungă deja atât de extins, firește că au apărut de-a lungul timpului și nenumărate motive care să-l valideze.
De la a spune că alungarea acestei false bariere atitudinale ne face să părem mai tineri până la a susține că e un cuvânt prea lung de scris, multele argumente pro eliminarea sa ne aduc în prim plan cauze găunoase: teama de bătrânețe, lenea, comoditatea, lipsa acută de repere sau orgoliul de a ne auzi numele.
Nu tutuiala te face să te simți mai tânăr, ci ceea ce ți-ai sădit în suflet de-a lungul vieții.
Nu secundele necesare în plus te fac mai eficient într-un fals maraton în care nu mai trebuie să știi când pui doi de i ori cratima.
Și nu preluarea pe nemestecate a modelelor importate te face deștept, ci gândirea critică - dacă o ai.
Cât despre lipsa de modestie, da, ea este un inamic greu de eliminat - atât de greu, încât am ajuns să trecem dincolo de a-l tolera - îl încurajăm, amăgindu-ne că astfel l-am învins.
Pronumele la persoana a II-a singular este o modă des întâlnită cam peste tot:
Ne-am obișnuit să ne simțim bine când ni se spune pe numele de botez și să vedem în gestul acesta o apropiere, la fel cum din "dumneavoastră" nu înțelegem mai mult decât răceală.
De fapt, ce facem este să compensăm răceala din noi cu un fals simț al apropierii.
Noua limba maternă universală - engleza americană - a devenit cea care, nu întâmplător, se lipsește cu totul de orice formulă de politețe, deoarece adresarea cu "dumneavoastră" ori "tu" se numește la fel: "you".
Vedem cum aliniamentul care i-a făcut pe americani faimoși peste hotare - ideea de melting pot - ne-a handicapat pe nesimțite și pe noi care credem ca suntem în primul rând europeni și de abia apoi, români.
Dar acesta este alt subiect ... să nu divagăm.
Am ajuns să ne rușinăm să ne adresăm cu formula de politețe și mai ales, să ni se adreseze nouă, alții, astfel.
De ce?! De ce impostură suferim tăcut?
Ne-am asumat și am aproape-îmbrățișat propaganda furibundă a lipsei de vârstă, ținută ori experiență, pe toate acestea lipsa de "dumneavoastră" reușind să le facă să dispară - în aparență, cu succes.
Desigur că există suficienți demagogi care jignesc esența oricăror forme de "domnire" - ca orice pădure, și aceasta are uscături.
Acestă eliminare subtilă și manipulatoare a formulei "dumneavoastră" înseamnă, în accepțiunea mea, două lucruri profunde:
Toate discuțiile se poartă la persoana a II-a singular sub inspirația (sinistră sau vizionară, depinde de percepția fiecăruia) americană.
Apogeul unei astfel de stări apare când începem să vorbim de noi înșine la persoana a III-a singular, de parcă nu ne-am locui papucii în care nu ne mai încape ego-ul.
Am ajuns să ne tragem cu toții de șireturi în cel mai grobian mod cu putință, sub auspiciul democratizării și al globalizării gândirii libere, neîncorsetate de orice tip de opreliști lingvistice ori mentale.
Fără a spune să ne punem singuri limite, susțin frumusețea amabilităților care survolează impostura și apropierea bine meritată.
Pentru ca acest fenomen să ajungă deja atât de extins, firește că au apărut de-a lungul timpului și nenumărate motive care să-l valideze.
De la a spune că alungarea acestei false bariere atitudinale ne face să părem mai tineri până la a susține că e un cuvânt prea lung de scris, multele argumente pro eliminarea sa ne aduc în prim plan cauze găunoase: teama de bătrânețe, lenea, comoditatea, lipsa acută de repere sau orgoliul de a ne auzi numele.
Nu tutuiala te face să te simți mai tânăr, ci ceea ce ți-ai sădit în suflet de-a lungul vieții.
Nu secundele necesare în plus te fac mai eficient într-un fals maraton în care nu mai trebuie să știi când pui doi de i ori cratima.
Și nu preluarea pe nemestecate a modelelor importate te face deștept, ci gândirea critică - dacă o ai.
Cât despre lipsa de modestie, da, ea este un inamic greu de eliminat - atât de greu, încât am ajuns să trecem dincolo de a-l tolera - îl încurajăm, amăgindu-ne că astfel l-am învins.
Pronumele la persoana a II-a singular este o modă des întâlnită cam peste tot:
- în mediile corporatiste în care directorii în etate forțează tinerii să li se spună pe numele mic, aceștia din urmă având senzația că l-au prins pe Dumnezeul CEO de picior
- la evenimente de networking unde odată cu cartea de vizită te autoinviți "hai că îți scriu"
- în mediile familiale în care nepoții nu mai știu despre "buni", "mama ică" ori "nana", ci își strigă bunicii pe numele mic
- la piață unde vânzătoarea te ia cu "tu" și ca să-i arăți una, faci la fel
- între vecinii de palier pe care îi vezi o dată pe an și atunci îi iei cu "ce faci?"
Ne-am obișnuit să ne simțim bine când ni se spune pe numele de botez și să vedem în gestul acesta o apropiere, la fel cum din "dumneavoastră" nu înțelegem mai mult decât răceală.
De fapt, ce facem este să compensăm răceala din noi cu un fals simț al apropierii.
Noua limba maternă universală - engleza americană - a devenit cea care, nu întâmplător, se lipsește cu totul de orice formulă de politețe, deoarece adresarea cu "dumneavoastră" ori "tu" se numește la fel: "you".
Vedem cum aliniamentul care i-a făcut pe americani faimoși peste hotare - ideea de melting pot - ne-a handicapat pe nesimțite și pe noi care credem ca suntem în primul rând europeni și de abia apoi, români.
Dar acesta este alt subiect ... să nu divagăm.
Am ajuns să ne rușinăm să ne adresăm cu formula de politețe și mai ales, să ni se adreseze nouă, alții, astfel.
De ce?! De ce impostură suferim tăcut?
Ne-am asumat și am aproape-îmbrățișat propaganda furibundă a lipsei de vârstă, ținută ori experiență, pe toate acestea lipsa de "dumneavoastră" reușind să le facă să dispară - în aparență, cu succes.
Desigur că există suficienți demagogi care jignesc esența oricăror forme de "domnire" - ca orice pădure, și aceasta are uscături.
Acestă eliminare subtilă și manipulatoare a formulei "dumneavoastră" înseamnă, în accepțiunea mea, două lucruri profunde:
- nivelarea prin masaj pe creier în porții mici și constante
- masificarea lipsei de respect printr-o democrație tacită care nici măcar nu te mai invită la vot.
Desigur că nu doar într-o formulă de adresare stă respectul, mai cu seamă cât acum acesta a devenit noul "am decât atât" intențional.
Mai nou formula a început să fie uzitată între prieteni apropiați în sens peiorativ, la modul "domnule, ce-ți mai face duamna"?
Dincolo de internaționalitate, dacă revenim în spațiul mioritic din ultimii o sută de ani, poate merită să ne amintim că purtătorii de cuvânt ai acestui stil de comunicare tip tutuială erau reprezentanții comunismului.
Asta ca paranteză.
Spuneam, desigur, că nu în domnirea fără filtre stă respectul, dar cu siguranță că de acolo ar trebui să înceapă o conversație în care interlocutorii se asumă.
Comments