corpul știe ceea ce mintea încă nu a înțeles

pentru prima oară după mult timp am găsit analogia la ce mi se întâmplă atunci când ne vedem.
îți spuneam că mă agiți și că, deși mă simt vie, totuși nu reușesc să mă liniștesc în prezența ta.
nu pot să mă așez, așa, în mine, știi?


și deci...
mi-am dat seama că mă port exact ca păsările care zboară în cerc și prevestesc furtuna.
mă port precum câinele care se mișcă de colo-colo de neliniște.
mă port ca pisica ce se zbenguie nonstop de parcă se ferește de acel ceva care i-ar periclita pacea.

nu spun că eu însămi aș prevesti un pericol ori că m-aș aștepta la vreunul, dar instinctiv mă port ca și cum asta aș face: oricât de plin de dor sau bucuros mi-ar fi sufletul la un moment dat, există o dezaliniere care nu îmi dă liniște.
și care întârzie să îmi șoptească: "acum e totul ok."

iar de la un moment dat, nu poți decât să fugi de gălăgie.