Stii dupa ce tanjesc?

Dupa banalul acela frust, cat se poate de onest, fara Photoshop si acoperiri care mai de care, dupa normalitatea zilelor de Mai in care ploua si-mi ajunge atata timp cat aud sunetul picaturilor in compania ta, dupa linistea serilor ce finiseaza zile lungi si pline de aventuri, dupa sorbiri de vin rosu facut in crama, dupa iesit "sa luam ardei, ca ne trebe la mancare", dupa compania ta cand ma spal pe cap, dupa colindat strazi din chef de luat aer, dupa ce eu adorm la un documentar despre care mi-ai explicat ca e the shit of the century si a doua zi ma uit spasita la tine, gandindu-ma  ca nu te vei supara pe mine . Dupa cascatul tau nereprimat si mimica de "told you" atunci cand iti povestesc despre cum se irosesc talentele in corporatii. Dupa demontarea miturilor de a "face copii" sau de a "numara bani" in zilele mohorate.

Si mai e ceva.
Important.
Dupa respirat aerul si ventilat energia unuia in celalalt.

Da, dupa asta tanjesc.
Dupa exceptionalismul unui banal ca la carte.