RALUCA MIHĂILĂ

Ma intreb cum as suna daca as fi o melodie.

"Don't choose the better guy, choose the guy that's gonna make you the better girl!"

trecutul este prezent si prezentul este trecut, pentru ca nu exista ca atare viitorul va fi fost trecut si trecutul va fi fost viitorul mai mult ca trecutului faceti oricate combinatii doriti, concluzia la care duc toate este ca nici o secunda nu se repeta. Si putem fi martorii a mult prea putine pentru a nu le trai in cumpatare, in non-rutina si ... adevar.

      Sunt zile in care imi doresc pur si simplu sa stau si sa primesc rasfat, pentru toate zilele in care am rasfatat, sa simt cum intreaga mea fiinta se incarca de atentia si devotamentul cuiva drag, ca galaxia mea emotionala intalneste cel putin razant galaxia altui muritor care stie cum si isi doreste sa traiasca frumos. Nuuu, nu ca rasplata, ci pur si simplu pentru cine sunt, pentru cum sunt, pentru de ce sunt, pentru ca sunt, pentru ochii mei migdalati cate iti arata iubire si pentru ca stiu ca n-as dormi linistita pana nu as gasi modalitatea de a intoarce gestul inzecit.       Da, nu mi-ar displacea un platouas de forma aceasta  ... pentru ca cine face un astfel de gest nu poate sa nu puna suflet sau sa nu smulga un mare zambet indragostit, fastacit si intimidat. Si mi-e dor sa fiu toate trei :).

Periodic este bine sa-ti triezi cunostintele si prietenii. Ca si cum ai face curat pe un birou pe care exista riscul sa se fi adunat si hartii inutile care doar ocupa loc si colecteaza praf.

momentul acela in care dupa indelungi eforturi, explicatii, analogii, scheme logice si foarte multe despicari ale firului in patru pentru o cat mai usoara intelegere, iti vine sa privesti omul in fata si sa-ti recunosti vocal lipsa de diplomatie in fata unui adevar implacabil pe care trebuie sa i-l scoti in vedere. Si spui, cumva invins, dar cu o bucatica de fiinta mai usurat "tu chiar esti prost!"

Vai, acele evenimente fericite din viata ta dar pana la startul carora te bucuri de fiecare minut ramas...

Genul de adevar care te trazneste subtil. Perfect adevarat si fara loc de echivoc!

Zgomot de cai in galop. Unul din scenariile fonice produse de natura care ma linistesc si ma fac sa visez. Zgomot de cai in galop. Absolut minunat!

Sunt un roman deziluzionat de propria-mi tara si de propriii-mi "colegi geografici", un cetatean care incearca si deseori traieste frumos dar care din cauza unui prezent dezintegrat si haotic are nevoie de speranta in norma, incredere in cuvant, civilitate, culori si mai putin gri pentru a putea zambi cu gandul la viitor. Vad multe valori in jurul meu, vad multi oameni de calitate, vad destule suflete care incearca sa faca ceva pentru o schimbare, vad suficient de multi altruisti care se constituie in contrapondere la egoistii capitalisti. Sunt si eu unul din ei. Dar imi recunosc lipsa de suflu in a ma proclama si in a milita public pentru ceva sau altceva. Fie pentru ca sunt constienta ca un om nu poate schimba nimic (acum, serios, la ce bun?), fie din lipsa de viziune in raport cu ce se arata la acest moment la orizont (cand urli "lupul!" inconjurat de lupi fiind, mai iei si bataie, zau!). Nu fac nici un moment rabat de la cine sunt sau de la lucrurile in ca...

cum se numeste ca esti atunci cand detii un adevar navalorizat si nerecunoscut de nimeni? un om valid sau un nebun? recunoasterea celoralti te scapa de renumele de nebun? un "si el a zis la fel" te certifica? iti da consistenta? valoare? ce valoare? la ce te ajuta, in fond, ok-ul celoralti? sau mai bine zis, de ce ai nevoie de el? daca respiri, stii sa citesti si sa vorbesti, daca poti sta intr-un picior fara sa te balangani, daca uitandu-te la cer te gandesti ca poate e ceva dincolo de el, ceva la care sa speri, daca nu crezi ca noaptea esti pandit de testoase ninja si daca nu crezi ca Eminescu ar trebui inlocuit cu comentarii literare din versurile lui Smiley, atunci nu, nu ai nevoie de aprecierea celorlalti pentru a fi validat.  a considera necesar si suficient acordul celor care te invata sa le ceri acordul nu este un merit personal, ci doar un dresaj reusit.

Imi vine sa-mi dau cu parerea. Care sa fie extrema socialismului? Cred ca un comunism exacerbat vecin cu cultul personalitaii in detrimentul depersonalizarii poporului-"turma".   O austeritate fara margini.    O societate in care ai cu ce dar nu ai ce face, iar daca ai avea ce face, nu ai fi lasat pe motiv de bocanc in gura "daca te mai prind ca iti dai cu parerea".  Echivalentul lui a avea bani cu nemiluita dar a nu avea ce cumpara cu ei, a devaloriza fortat o natie. Avort si frustrare. Cultura ca fructul interzis pe care multi insetati il cauta cu vehementa si pe furis pentru o cat de mica uscatura luata cu nesat. "Limitarile ma fac sa vreau sa scap de ele". Efort.   Care sa fie extrema capitalismului? O viata plina de compendii juridice cu drepturi si obligatii mascate in libertati, care pe masura ce se indesesc impart viata noastra in felii din ce in ce mai mici din "ce zic expertii sa facem".   Un haos naucitor aseman...

      Mi-e urat de urban si mi-e dor de esenta esentelor, de acel rural al sufletelor noastre care ne insenineaza privirile si ne mangaie obrajii asa cum nici un Visine sau vreo Nivea o pot face. Ma doare biroul de zi cu zi, urla in mine praful depus la fiecare 24 de ore pe plamani, plesneste in mine ficatul atins de marele Mendeleev, ma seaca la inima lipsa de puls real al vietii, imi umfla splina atata si atata stres inutil, ma ustura fiinta de la micile incizii sesizabil-insesizabile ale modernitatii zis evoluate mental.       Un taran autentic stie mai multa fizica decat zeci, sute, mii de liceeni care dau teza la fizica, pentru ca din asta traieste. Stiti de "incalecatul carului" cu cai? Daca nu, ati ratat un episod semnificativ de cultura sateasca si va invit sa il cautati unde stiti voi mai bine, numai nu in carti de la Diverta, nu au.        Luati-va un scurt ragaz pentru a va gandi la privirea...

sunt extrem de suparata pe stres. este foarte parsiv. pe de o parte iti zice "sa nu ma doresti!"  pe de alta te tine in brate ca si cum te-ar dori in simbioza in perfecta armonie cu atitudinea cuiva energofag, se hraneste din tine lasandu-ti impresia ca preaplinul sau provenit din tine este cadoul suprem pe care ti-l face. da, sunt suparata pe aceasta stare produsa de unii oameni dupa chipul si asemanarea lor.

Ce inseamna sa nu fii in locul potrivit la momentul potrivit, sa iti irosesti sansa perfecta bagata in traista de univers (mai rar!) de a fi ceea ce unii nici nu indraznesc sa spere: un observator perfect al caracterelor si al rupturii intre ele si aparerentelor lor. Rolul (autoasumat) al unei muste este, dincolo de lantul trofic gandit de natura, sa enerveze oamenii agasandu-i prin ofensivitatea fara margini cu care se insinueaza in existenta lor. Aceeasi ironie pe care o intalnim cand ne dorim ceea ce nu avem, cand ne place mai mult ce vedem la altii, cand apreciem mai mult ceva care se apropie de sfarsit: Cum sa ai ocazia sa asisti gratuit la spectacolul uman si necenzurat, si tu sa enervezi actorii intrerupandu-i din punerea in scena a propriei lor vieti? Cum sa poti sa fii musca si sa alegi sa fii elefantul din camera care anuleaza firescul individual si reconfigureaza mereu distantele pe axa in singuratate - in public ? Cat potential! Ce degeaba cap mare in raport cu corpul! ...

      Ca un produs chimic instabil care tinde, isi doreste si nu poate sa nu devina, ca o unitate de masura completa care stie ca prin anumite procedee si in anumite circumstante poate atinge noi stari ale completitudinii, ca o forma geometrica perfecta care simte ca doar prin ciobire poate fi privita cu interes real, ca o prajitura care fara sa fie mancata vietuieste inutil, ca o porumbita care fara porumbel este aproape degeaba alba si gratioasa, ca o carioca neagra care doar prin scriere pe o foaie alba ajunge sa fie vazuta, ca miezul painii care in absenta cojii se usuca rapid.       Ca o femeie multumita care stie ce sa isi doreasca pentru a fi fericita.

Acesta este un mesaj foarte adevarat. Pana la un punct, cel al realitatii personale al fiecarei femei, este un foarte mare bullshit acela ca "arat bine pentru mine" intrucat mesajul citat mai sus ascunde si motivul adiacent noua insine de a ne face exteriorul cat mai "digerabil" privirii: pentru ca vrem sa ni se confirme ca nu muncim degeaba pentru noi insine (doar noi deja ne confirmam asta, din moment de iesim pe usa dimineata, nu?). Da, in foarte mare masura noi insine suntem motivul real al mersului la coafor, al epilarii mai mult sau mai putin definitive, al cocotatului pe tocuri imposibile, al cumpararii de imbracaminte care sa ne puna in valoare silueta, al vopsitului parului sau sprancenelor, al machiajului de zi, noapte, amurg si rasarit, al ojatului cu toate chimicalele sclipicioase, al cate si mai cate de care voi, barbati aflati undeva pe axa animal insensibil - cavaler impecabil nu le puteti concepe. Dar dincolo de noi insine si de...

Tineri fiind, purtam cu noi mostenirea comunismului “paralizator” si al tranzitiei distrugatoare de valori si de moravuri.   Suntem dezorientati si tristi…   Traim intr-o tara condusa de oameni care ne invita in modul cel mai oficial si sincer sa plecam cat mai departe, traim intr-o tara a legiuitorilor plini de fara-de-legi, intr-o tara in care cei care ar trebui sa asigure respectarea legii o incalca din disperare.   Suntem tineri, dar ne este frica sa imbatranim aici, caci suntem tineri intr-o tara in care nimeni nu mai are respect fata de nimic, intr-o tara in care Umilinta a ajuns politica nationala.   Ne simtim ingenuncheati cand vedem cum bunicilor nostri li se ia dreptul la viata, ne simtim stanjeniti in salile de cursuri cand audiem profesori platiti cu salarii atat de mici, incat, dintr-o cheta batjocoritoare, a noastra, a propriilor lor studenti, le-am oferi un salariu mult mai decent.   Ne simtim haituiti cand vedem cum parintii ...

Mic ghid de comunicare cu Prostul. Suntem adesea pusi in situatia de a avea de-a face cu interlocutori prosti. Cel mai frecvent aceste confruntari sfarsesc in defavoarea noastra si, daca nu avem ceva tarie de caracter si un mic capital de incredere riscam sa parasim confruntarea cu serioase intrebari la adresa volumului rezervorului nostru de inteligenta si logica. M-am gandit asadar ca se impune rememorarea catorva directii de comunicare cu prostii. Sa zicem ca supravietuirea noastra in razboiul cu prostii e mai mult instinctul de conservare al inteligentei decat o lectie asumata si aplicata din experienta. Asadar: Cum comunicam cu prostii? 1.In primul rand nu tu comunici cu prostul ci viceversa. Este important ca el sa se simta stapan pe cursul discutiei, altminteri va persevera in a-ti demonstra acest lucru si crede-ma nu vrei sa descoperi Groapa Marianelor. Prostul are nevoie sa conduca discutia iar tu vrei doar un rezultat favorabil tie. 2.In cazul pros...

Daca as imprastia un astfel de afis in miliarde de exemplare in toata lumea, ma intreb care dintre "lipsuri" ar fi cel mai acut simtit in lume, si cum ar arata harta mondiala a doleantelor. Daca ar fi sa incerc sa aleg un lucru, nu prea stiu ... mai degraba as sti ce nu as alege din tot carnatul de nevoi, si nu-mi dau seama daca treaba asta trebuie sa ma intristeze sau dimpotriva. Cert este ca nu ma intristeaza. Citesc, recitesc, ma gandesc daca am, apoi ma gandesc daca am nevoie, si in final spun, in timp ce inchid poza: "va fi bine".

Mihaela Ursuleasa*:  "... cu foarte multe perechi de ochi aţintiţi asupra mea(...) Mă cuprinde(...) un îngrozitor sentiment de frică ce durează pînă cînd ating prima clapă. Atunci totul se transformă, nu mai exist nici eu, nici pianul, nici publicul, există doar Muzica. Atunci încep să trăiesc cu adevărat şi să mă bucur. Tot ce precede această bucurie însă – călătoriile, studiul, gîndurile, obligaţiile sociale, momentele în care trebuie să iei hotărîri majore… –  cere nervi foarte tari, un cap foarte rece şi… o inimă foarte caldă. Şi da, cel mai adesea, sîntem singuri cu munca şi cu grijile noastre." Imi doresc ca fiecare dintre noi sa isi gaseasca acea ocupatie pe care imaginativ sa o scrie, din respect pentru bucuria pe care i-o creeaza, cu majuscula. *27 sept 1978 - 2 aug 2012

Stii, poate nu ti-ai dat seama, dar imi placi. Cam mult, asa. Suficient cat eu, fata fiind, sa initiez aceasta semi-incurtenire-ritual-de imperechere cu riscul unui reject de zile mari. Imi placi cand te uiti la mine, imi placi mai ales cand nu te uiti la mine pentru ca iti pot admira profilul (ai fruntea usor tesita, dar esti simpatic foc), imi placi cand se vede ca gandesti intens o idee, un proces, un plan si imi placi tare mult cand zambesti. Ti se lumineaza fata si automat eu ma fac una cu florile care dupa o indelungata seceta primesc un fir de apa. Nu am indraznit sa-ti vorbesc pana acum pentru ca nu-mi place sa fiu din nou cea care sa incep discutii fara final si pentru ca inca speram ca la un moment se va gasi barbatul finut dar indraznet care sa-mi vorbeasca timido-ferm. Te-am vazut discutand cu multe femei dar neagreand in mod special pe una din ele, ceea ce ma face sa cred ca stii sa te imbraci in respect si mai ales ca iti sta bine dar si ca nu faci parte din hahalerele ...

Ma intreb care: mintea sau sufletul, este martorul mai multor experiente intr-o viata de om, si care: mintea sau sufletul, asista la mai multe confruntari ori lupte, si care, mintea sau sufletul, este mai obiectiv atunci cand subiectivitatea (atasamentului ori ratiunii) nu ii caracterizeaza decat pe cei slabi? Ma intreb.

Am citit acest articol despre cat de mult si bine constientizam minciunile de zi cu zi. Foarte bun si sugestiv chestionar...totusi... Bun, si? Care sa fie ideea? Nu avem voie sa mintim? Nu este bine sa mintim?  Nu este recomandabil sa mintim? Si nici macar nu o facem pentru ca si altii o fac ci pentru ca de multe ori provoci mai putine neplaceri evitand adevarul, sau facand un mic lucru interzis, sau pur si simplu voaland si nuantand realitatea facand-o mai ... digerabila. Motivatii pentru minciunele gasim, in schimb nu cred sa gasim vreodata motivatii suficiente pentru adevarul absolut si in toate imprejurarile posibile. Ce ramane important este sa poti tine socoteala propriilor minciuni si sa nu cazi in capcana automitomaniei.

Am observat ca ma inteleg foarte bine cu unii oameni daca nu amintesc de afinitatile politice, pe principiul modei sau al gastronomiei ca "gusturile nu se discuta". Ulterior insa, cand ne aflam reciproc preferintele, se strica jucaria si incep dezechilibrele comunicationale. Ca intr-un cuplu in care la un moment dat a avut loc o cearta cumplita pe o tema majora*, tot asa, odata in conflict doctrinar, mai greu se releaga discutiile. Si parca descopar (sau inventez, cine stie?) noi motive de ruptura empatica, dintr-o clara si recunoscuta autosugestie care reclama "unde ti-e ratiunea?". Cu toate astea, am prieteni foarte buni fata de care politica este subiect tabu dar carora le-am inlocuit aura cu disclaimer-ul "rezerva pe fond de irationalitate neasumata". *pentru mine, afinitatea fata de una sau alta dintre doctrinele politice denota daca nu altceva, cel putin inteligenta si responsabilitate in gandire si actiune. Reformulez: deci este importanta.

      Din cand in cand evit TV-ul, ziarele, barfele, presa si in general media vremii, alegand sa revad mental sau video, evolutia Nadiei la Montreal in 1976, a lui Ivan Patzaichin in 1972, a lui Nastase si Tiriac, a bunicii mele cand facea prajituri sau a taiatului porcului, a autenticitatii vietii la tara de cand eram copil, il reascult pe Toma Caragiu si recitesc pe Caragiale, stau de vorba cu vanzatoarele de la case care nu se grabesc sa scaneze nebun codurile de bare si care ascund povesti de viata nebanuite, citesc bancuri cu olteni, ardeleni, moldoveni si rad atent sa nu ma inec, mananc ciocolata Rom si Eugenii, oftez la vazul cate unei Dacii vechi si parcate obosit langa un semn "de vanzare", ma plimb precauta pe strada stiind ca in Romania "norocul" sta la panda pe toate strazile, zambesc enervata dar toleranta la auzul lui "ce faci, papuse?" cand trec pe langa santierele bucurestene impanzite cu tineri doritori de bine feminin, ma...

M-a intrebat cineva cine mi-a facut o anumita poza. Raspunsul meu a fost "the love of my life back then". De abia dupa ce am raspuns cu voce tare mi-am dat seama, dincolo de patetismul exprimarii :d, de cat adevar sta in vorbele noastre cand spunem simplu "atunci". Alt timp, alta gandire, alti parametri mentali, un alt mod de a iubi, parca alta viata...Da, in limitele acelui atunci , conform sentimentelor mele si a felului meu de a gandi, credeam ca "fotograful" imi definea standardele acelui mult visat "pentru totdeauna". Si mi le definea. Atunci.

Din pacate, cred in ceea ce vad. Si anume ca daca nu iti iese ceva ce iti doresti din toata inima, oricat ai incerca sa ignori acest fapt, tot ajunge sa iti influenteze asimptotic etceterismele pe care le faci in rest. Si nu cred ca are sens sa fie altminteri; altfel, ar insemna ca dorinta ta este cel putin neinsemnata, daca nu chiar irelevanta.

      Cumva in completarea Ghilotinei, stau azi si ma gandesc la cauze.       De ce las ca unele lucruri sa ma intristeze in loc sa zic "vax albina, go away and leave my karma alone", de ce ajung oamenii sa isi piarda (=gasesc, dupa unii) mintile, de ce nu pot sa ma gandesc decat in zilele-exceptie ca exista timp pentru munca si timp pentru dragoste, ceea ce nu mai lasa loc pentru altceva, de ce totul ramane posibil doar atata timp cat nu iei o decizie, de ce cand lucrurile merg bine ne autosabotam, de ce ne lipseste increderea in noi, de ce avem prea multa, de ce ghimbirul e intepator la gust, de ce orezul, desi are multe fibre, constipa, sau de ce ne lasam prada momentelor de furie in care in incercarea de a ne elibera si descatusa, lasam sa prinda contur verbal cuvinte grele care nu vor putea fi luate inapoi niciodata?       Si nu pot, asadar, sa nu ma intreb daca nu cumva lipsa de idei si raspunsuri ma...