Esente tari

      Mi-e urat de urban si mi-e dor de esenta esentelor, de acel rural al sufletelor noastre care ne insenineaza privirile si ne mangaie obrajii asa cum nici un Visine sau vreo Nivea o pot face. Ma doare biroul de zi cu zi, urla in mine praful depus la fiecare 24 de ore pe plamani, plesneste in mine ficatul atins de marele Mendeleev, ma seaca la inima lipsa de puls real al vietii, imi umfla splina atata si atata stres inutil, ma ustura fiinta de la micile incizii sesizabil-insesizabile ale modernitatii zis evoluate mental.

      Un taran autentic stie mai multa fizica decat zeci, sute, mii de liceeni care dau teza la fizica, pentru ca din asta traieste. Stiti de "incalecatul carului" cu cai? Daca nu, ati ratat un episod semnificativ de cultura sateasca si va invit sa il cautati unde stiti voi mai bine, numai nu in carti de la Diverta, nu au. 

      Luati-va un scurt ragaz pentru a va gandi la privirea unui satean care traieste o seceta nemaipomenita si care se roaga intru ploaie pentru a nu muri de foame. Este o uitatura disperata, deznadajduita dar care totusi spera pentru ca a facut tot ce ii statea in putinta pentru a-i ramanedrept pavaza altceva in afara de ruga. Ce naste ploaia este locul lui de munca si ii conduce randuiala fara de care lumea nu merge mai departe.

      Weekend-ul tocmai incheiat am fost in deplasare, in mijlocul naturii ardelenesti din Mures. O explozie de natura pitoreasca, lina si calda, o infuzie teribila de seva si origini. Zeci de nuante de verde care impletite pe o haina ar arata cumplit, dar care in natura intregesc absolutul facandu-l suportabil.

      O deplasare minunata care mi-a umplut inima si sufletul deopotriva, dar care mi-a si creat o stare de neliniste interioara la gandul felului de trai al prezentului. Ma bucuram sa fiu in mijlocul naturii si sa vad cu ochii minunea nasterii unui fir de iarba, al unui stejarel care peste sute de ani va domina zarea, sa constat unde ma aflu la vederea muschilor de pe copaci, sa invat cum se face un ceas dintr-o scandura altfel buna de aruncat, dar in acelasi timp ma intrista nevoia de a ma intoarce in oras, dorinta parca de a avea aceasta nevoie, masochismul de a trai in lumea telecomenzilor cand cea a misterelor neprelucrate si inca veritabile, ma fascineaza. 

      Mi s-a spus ca pe unde ma plimbam ziua noaptea se perinda ursi, caprioare, porci mistreti, ca din raul in care ma racoream aceleasi animale se spalau, beau si se racoreau la randu-le, noaptea. Le-am vazut urmele pe noroiul parca tocmai deformat sub greutatea lor si m-a cuprins frica: acea frica de a trai clipa in care animalele sa si-o infranga pe a lor si sa infrunte oamenii pe lumina. Retrospectiv, constat ca acea frica a lui "daca vine un urs acum?" este frica de supravietuire si de durere sfasietoare, frica de a muri in chinurile provocate de un animal care musca din tine incepand din zonele nevitale si facandu-ti sfarsitul o agonie fara margini. Compar ce am trait ieri, vazand urmele ursilor, cu ceea ce am trait frecvent in alte ocazii: teama de a nu preda un proiect la timp - care, spre deosebire de prima, provine din frica de a te face de rusine. Am zis "compar", dar oare suporta comparatie? Zicem rapid pana la a abuza nedrept de "mi-e frica" , dar nu cumva ridicam la rangul de pericol absolut o timida sursa de stres? Ce mai inseamna teama de rusine in fata temerii de moarte? Ce mai inseamna rusinea in fata marelui final? Un bob de mazare intr-o mare cultura de pastai. 

      In linistea mormantala a naturii care isi tragea sufletul am vazut o doza de bere si un pet de Cola. Parca mi-a bagat cineva tabla aia de la doza in piept.

      Superficilializam si deterioram constant, abitir, fara noima si fara nici o urma de responsabilitate, orice concura la realizarea unui scop abject si egoist: de a ne fi numai noua bine.

      Mi-e rau de raul pe care il credeam si credem bine, mi-e dor de suflul pe care l-am inchis in sertar pentru ca "e timpul sa fim moderni", mi-e dor de aerul curat de munte in care orice altceva in afara de exercitiul respiratiei, pateaza.

      Mi-e usor rusine de faptul ca in cursul a doua zile de ragaz urban am intrat de doua ori pe facebook, odata sa incarc aceasta poza

si a doua, pentru aceasta

dar imi trece rusinea cand recunosc faptul ca starea de zile mari pe care am trait-o zilele trecute trebuie impartasita, indiferent de modernitatea metodei. Nu aratam poza unui cappuccino de Starbucks, ci am impartasit frumusetea unui cer sub care fiecare se minuneaza cat poate. Nu doar diplomele, cartile citite si neologismele din limbaj dau masura unui om, ci si modul in care gaseste sa se bucure, chiar daca mijloacele sunt de ultima generatie. Scopul le scuza.