urmarile unei demotivari perfecte
este pe cat de infiorator, pe atat de infloritor sa simti, traiesti si treci prin stadiile demotivarii profesionale
recomand cu tot dragul experienta, insa doar dupa traversarea unui perioade de independenta decizionala intr-o pozitie de varf.
de ce o recomand?
pentru ca iti pune in fata o oglinda nemiloasa asupra a cine esti, a cine erai, a cine crezi ca erai, a cine crezi ca poti fi, a cine poti fi.
cinci liste diferite.
ce inseamna ca o recomand?
avand in vedere ca nu alegi mereu cine iti va aparea pe contrasens, ma refer mai degraba la a imbratisa ocazia de a-ti pierde increderea si de a cadea.
pentru ca o vezi, e cat China (sau oricum intuitia se activeaza si o face sa para asa) si vine ca un uragan ...
ai cum sa scapi ... dar nu te da din calea ei ... gaseste o bara de care sa te tii ... sau care sa te tina cand muschii tai se blocheaza ... si stai acolo for as long as it takes.
da, sa cazi de cat mai sus si de cat mai devreme!
atata vreme cat tu o permiti, ceilalti se nu sfiesc in a te incuraja pe acest drum, deci sortii nu iti vor fi potrivnici
cand ai in jur vant, ploaie, durere, lovituri, abuzuri, rautate, lipsa de viziune peste tot ... nu iti ramane decat sa iti intorci privirea inspre tine.
iti curbezi spatele, te intorci cu spatele la lume, te conservi in timp ce te consumi si inchizi ochii pentru a incepe sa vezi
este aproape ca atunci cand se instaleaza treptat intunericul ... si incep sa se distinga stelele
ce mi-a adus mie rau?
dezechilibru
lipsa de repere
incoerenta si confuz
intoleranta
indoiala extrema de mine insami ... si senzatia ca mi-am pierdut mintile.
cateva atacuri de panica
dureri fizice si senzatia de asfixiere
excese
ganduri negre si amplificarea unor frici deja existente
ce mi-a adus mie bun?
perspectiva.
uitandu-ma in jos in timpul caderii, am vazut niste lucruri la care nu imi oferisem inainte acces. unghiurile moarte au iesit la lumina.
baze noi.
repere noi pe care anterior nu am avut nici un impuls de a le cauta ... nu aveam nevoia.
echilibru.
acela care se mentine in special la si din intemperii.
seninatate.
nu cunosc confort mai mare decat in a reusi sa mangai acolo unde inainte iti venea sa pocnesti. ambele la fel de natural si firesc.
incredere.
in relatii mult mai profunde decat cele de tip cauza-efect.
mai bine mori de la impact decat din ignoranta si din plictiseala
dar sigur ca, in scaunul de la varf, nu cunosti nici unul din beneficiile caderii ... iti stii doar de frica: frica de a nu-ti da drumul de functie, de rol, de importanta pe care crezi ca o ai, de echipa, de lipsa rezultatelor angajate.
adica iti este o frica imensa de cele mai mari nimicuri.
cine mi-a fost cu adevarat alaturi?
mama si tata
recunosc, insa, ca nici nu aveam ochi pentru altcineva; atunci cand te indoiesti de tot, devine greu spre imposibil sa crezi ca daca tu nu poti, iti mai poate vrea cineva binele
eu nu am stiut sa imi fiu alaturi ... si este posibil sa se intample mai multora dintre noi care trecem prin stari similare.
cu toate astea, cred ca avem o inteligenta nativa care nu ne lasa singuri ... nici macar atunci cand nu stim sa ne purtam de grija
un soi de pilot automat de a carui existenta nu afli decat cand te pierzi pe tine
de abia cand il vezi in fata ochilor, cand ii dai motive sa iasa din bezna si sa se uite in ochii tai, ii poti spune "multumesc pentru ca existi"
curand dupa ce o faci, realizezi ca vorbesti cu tine.
recomand cu tot dragul experienta, insa doar dupa traversarea unui perioade de independenta decizionala intr-o pozitie de varf.
de ce o recomand?
pentru ca iti pune in fata o oglinda nemiloasa asupra a cine esti, a cine erai, a cine crezi ca erai, a cine crezi ca poti fi, a cine poti fi.
cinci liste diferite.
ce inseamna ca o recomand?
avand in vedere ca nu alegi mereu cine iti va aparea pe contrasens, ma refer mai degraba la a imbratisa ocazia de a-ti pierde increderea si de a cadea.
pentru ca o vezi, e cat China (sau oricum intuitia se activeaza si o face sa para asa) si vine ca un uragan ...
ai cum sa scapi ... dar nu te da din calea ei ... gaseste o bara de care sa te tii ... sau care sa te tina cand muschii tai se blocheaza ... si stai acolo for as long as it takes.
da, sa cazi de cat mai sus si de cat mai devreme!
atata vreme cat tu o permiti, ceilalti se nu sfiesc in a te incuraja pe acest drum, deci sortii nu iti vor fi potrivnici
cand ai in jur vant, ploaie, durere, lovituri, abuzuri, rautate, lipsa de viziune peste tot ... nu iti ramane decat sa iti intorci privirea inspre tine.
iti curbezi spatele, te intorci cu spatele la lume, te conservi in timp ce te consumi si inchizi ochii pentru a incepe sa vezi
este aproape ca atunci cand se instaleaza treptat intunericul ... si incep sa se distinga stelele
ce mi-a adus mie rau?
dezechilibru
lipsa de repere
incoerenta si confuz
intoleranta
indoiala extrema de mine insami ... si senzatia ca mi-am pierdut mintile.
cateva atacuri de panica
dureri fizice si senzatia de asfixiere
excese
ganduri negre si amplificarea unor frici deja existente
ce mi-a adus mie bun?
perspectiva.
uitandu-ma in jos in timpul caderii, am vazut niste lucruri la care nu imi oferisem inainte acces. unghiurile moarte au iesit la lumina.
baze noi.
repere noi pe care anterior nu am avut nici un impuls de a le cauta ... nu aveam nevoia.
echilibru.
acela care se mentine in special la si din intemperii.
seninatate.
nu cunosc confort mai mare decat in a reusi sa mangai acolo unde inainte iti venea sa pocnesti. ambele la fel de natural si firesc.
incredere.
in relatii mult mai profunde decat cele de tip cauza-efect.
mai bine mori de la impact decat din ignoranta si din plictiseala
dar sigur ca, in scaunul de la varf, nu cunosti nici unul din beneficiile caderii ... iti stii doar de frica: frica de a nu-ti da drumul de functie, de rol, de importanta pe care crezi ca o ai, de echipa, de lipsa rezultatelor angajate.
adica iti este o frica imensa de cele mai mari nimicuri.
cine mi-a fost cu adevarat alaturi?
mama si tata
recunosc, insa, ca nici nu aveam ochi pentru altcineva; atunci cand te indoiesti de tot, devine greu spre imposibil sa crezi ca daca tu nu poti, iti mai poate vrea cineva binele
eu nu am stiut sa imi fiu alaturi ... si este posibil sa se intample mai multora dintre noi care trecem prin stari similare.
cu toate astea, cred ca avem o inteligenta nativa care nu ne lasa singuri ... nici macar atunci cand nu stim sa ne purtam de grija
un soi de pilot automat de a carui existenta nu afli decat cand te pierzi pe tine
de abia cand il vezi in fata ochilor, cand ii dai motive sa iasa din bezna si sa se uite in ochii tai, ii poti spune "multumesc pentru ca existi"
curand dupa ce o faci, realizezi ca vorbesti cu tine.
Comments
Cacatul asta care s a transformat din mai frumoasa meserie din lume (pentru mine bineinteles) m a aruncat in afara zonei de confort pe toate planurile, inclusiv in cele in care ma credeam stapan, ca tata, sot, prieten.