Combinatii de clipe luate cate cinci

      Odata cu finalul ultimelor rezultate la examene, viata nu iti mai ofera acel sentiment de confort pe care ti-l dadea cate o nota buna. Poate ca profesorul nu iti zicea mereu "bravo" dupa un 10, dar era suficient sa stii ca 10 este 10 si ca nu este loc de mai bine. Primisei recunoastere pentru un rationament, in mod evident si fara nici un dubiu, bun.

      Etapele ulterioare in viata nu mai reclama "bun" sau "rau", totul devine dintr-o data subiectiv, nuantat si nu mai exista ceea ce in scoala se numea "raspuns corect". Frumusetea si corectitudinea principiale ale fiecarei actiuni stau in ochii celui care priveste viata.

      Mi-e dor de clipele din scoala in care trebuia sa rezolv probleme de matematica ale caror rezultat imi era cunoscut (stiam, in unele cazuri, ca trebuia sa obtin, de exemplu, 4).

     Cata satisfactie sa gasesti demonstratia si rezolvarea care sa te duca la raspunsul corect! Si mai ales, cata satisfactie daca reuseai sa faci asta fara ajutor de la mama, tata, coleg, profesoara! Cata plinatate intr-un eveniment atat de insignifiant la nivel de viata de om, dar atat de important in economia clipelor de copil care invata sa rezolve singur enigme solutionabile. Si ce mandru erai sa stii ca ai facut ceva in mod indubitabil "bine". 

      Cine ar fi crezut ca dincolo de matematica pura, cea in care din 2+x=5 rezulta in mod clar ca  x nu poate fi decat 3,  absolut totul se exprima in nuante si combinatii pline de subiectivism si raportarea ta in lume se face intr-un sistem perpetuum mobile abscons care reclama ca norma optiunea, dreptul, si uneori chiar obligatia de a inventa, fiecare dintre noi, corectul!
     Era mai normala viata cand eram copil.