RALUCA MIHĂILĂ

Stii, poate nu ti-ai dat seama, dar imi placi. Cam mult, asa. Suficient cat eu, fata fiind, sa initiez aceasta semi-incurtenire-ritual-de imperechere cu riscul unui reject de zile mari. Imi placi cand te uiti la mine, imi placi mai ales cand nu te uiti la mine pentru ca iti pot admira profilul (ai fruntea usor tesita, dar esti simpatic foc), imi placi cand se vede ca gandesti intens o idee, un proces, un plan si imi placi tare mult cand zambesti. Ti se lumineaza fata si automat eu ma fac una cu florile care dupa o indelungata seceta primesc un fir de apa. Nu am indraznit sa-ti vorbesc pana acum pentru ca nu-mi place sa fiu din nou cea care sa incep discutii fara final si pentru ca inca speram ca la un moment se va gasi barbatul finut dar indraznet care sa-mi vorbeasca timido-ferm. Te-am vazut discutand cu multe femei dar neagreand in mod special pe una din ele, ceea ce ma face sa cred ca stii sa te imbraci in respect si mai ales ca iti sta bine dar si ca nu faci parte din hahalerele ...

Ma intreb care: mintea sau sufletul, este martorul mai multor experiente intr-o viata de om, si care: mintea sau sufletul, asista la mai multe confruntari ori lupte, si care, mintea sau sufletul, este mai obiectiv atunci cand subiectivitatea (atasamentului ori ratiunii) nu ii caracterizeaza decat pe cei slabi? Ma intreb.

Am citit acest articol despre cat de mult si bine constientizam minciunile de zi cu zi. Foarte bun si sugestiv chestionar...totusi... Bun, si? Care sa fie ideea? Nu avem voie sa mintim? Nu este bine sa mintim?  Nu este recomandabil sa mintim? Si nici macar nu o facem pentru ca si altii o fac ci pentru ca de multe ori provoci mai putine neplaceri evitand adevarul, sau facand un mic lucru interzis, sau pur si simplu voaland si nuantand realitatea facand-o mai ... digerabila. Motivatii pentru minciunele gasim, in schimb nu cred sa gasim vreodata motivatii suficiente pentru adevarul absolut si in toate imprejurarile posibile. Ce ramane important este sa poti tine socoteala propriilor minciuni si sa nu cazi in capcana automitomaniei.

Am observat ca ma inteleg foarte bine cu unii oameni daca nu amintesc de afinitatile politice, pe principiul modei sau al gastronomiei ca "gusturile nu se discuta". Ulterior insa, cand ne aflam reciproc preferintele, se strica jucaria si incep dezechilibrele comunicationale. Ca intr-un cuplu in care la un moment dat a avut loc o cearta cumplita pe o tema majora*, tot asa, odata in conflict doctrinar, mai greu se releaga discutiile. Si parca descopar (sau inventez, cine stie?) noi motive de ruptura empatica, dintr-o clara si recunoscuta autosugestie care reclama "unde ti-e ratiunea?". Cu toate astea, am prieteni foarte buni fata de care politica este subiect tabu dar carora le-am inlocuit aura cu disclaimer-ul "rezerva pe fond de irationalitate neasumata". *pentru mine, afinitatea fata de una sau alta dintre doctrinele politice denota daca nu altceva, cel putin inteligenta si responsabilitate in gandire si actiune. Reformulez: deci este importanta.

      Din cand in cand evit TV-ul, ziarele, barfele, presa si in general media vremii, alegand sa revad mental sau video, evolutia Nadiei la Montreal in 1976, a lui Ivan Patzaichin in 1972, a lui Nastase si Tiriac, a bunicii mele cand facea prajituri sau a taiatului porcului, a autenticitatii vietii la tara de cand eram copil, il reascult pe Toma Caragiu si recitesc pe Caragiale, stau de vorba cu vanzatoarele de la case care nu se grabesc sa scaneze nebun codurile de bare si care ascund povesti de viata nebanuite, citesc bancuri cu olteni, ardeleni, moldoveni si rad atent sa nu ma inec, mananc ciocolata Rom si Eugenii, oftez la vazul cate unei Dacii vechi si parcate obosit langa un semn "de vanzare", ma plimb precauta pe strada stiind ca in Romania "norocul" sta la panda pe toate strazile, zambesc enervata dar toleranta la auzul lui "ce faci, papuse?" cand trec pe langa santierele bucurestene impanzite cu tineri doritori de bine feminin, ma...

M-a intrebat cineva cine mi-a facut o anumita poza. Raspunsul meu a fost "the love of my life back then". De abia dupa ce am raspuns cu voce tare mi-am dat seama, dincolo de patetismul exprimarii :d, de cat adevar sta in vorbele noastre cand spunem simplu "atunci". Alt timp, alta gandire, alti parametri mentali, un alt mod de a iubi, parca alta viata...Da, in limitele acelui atunci , conform sentimentelor mele si a felului meu de a gandi, credeam ca "fotograful" imi definea standardele acelui mult visat "pentru totdeauna". Si mi le definea. Atunci.

Din pacate, cred in ceea ce vad. Si anume ca daca nu iti iese ceva ce iti doresti din toata inima, oricat ai incerca sa ignori acest fapt, tot ajunge sa iti influenteze asimptotic etceterismele pe care le faci in rest. Si nu cred ca are sens sa fie altminteri; altfel, ar insemna ca dorinta ta este cel putin neinsemnata, daca nu chiar irelevanta.

      Cumva in completarea Ghilotinei, stau azi si ma gandesc la cauze.       De ce las ca unele lucruri sa ma intristeze in loc sa zic "vax albina, go away and leave my karma alone", de ce ajung oamenii sa isi piarda (=gasesc, dupa unii) mintile, de ce nu pot sa ma gandesc decat in zilele-exceptie ca exista timp pentru munca si timp pentru dragoste, ceea ce nu mai lasa loc pentru altceva, de ce totul ramane posibil doar atata timp cat nu iei o decizie, de ce cand lucrurile merg bine ne autosabotam, de ce ne lipseste increderea in noi, de ce avem prea multa, de ce ghimbirul e intepator la gust, de ce orezul, desi are multe fibre, constipa, sau de ce ne lasam prada momentelor de furie in care in incercarea de a ne elibera si descatusa, lasam sa prinda contur verbal cuvinte grele care nu vor putea fi luate inapoi niciodata?       Si nu pot, asadar, sa nu ma intreb daca nu cumva lipsa de idei si raspunsuri ma...

Trebuie sa fi trecut macar o data prin senzatia aceea surda in care dupa o zi intreaga de stat langa un santier, sau langa un aeroport, sau in sfarsit, langa o sursa de zgomot puternic si relativ constant, in momentul in care galagia se opreste sa fii putin debusolat. "Stai, unde s-a dus? Ce s-a intamplat? De ce e totul ok?" Din obisnuinta de a gandi pe un fundal de zgomote, aproape ai uitat cum e sa fie liniste ... Este ca si cum ai avut probleme cu vederea cu un ochi care dintr-o data se vindeca intregind perspectiva celor 180 de grade, sau ca si cum o rana crancena s-a cicatrizat instant: simti cumva nevoia de a schiopata, din obisnuinta, insa iti dai seama cu o placuta surprindere ca nu mai motive sa o faci! :)

avem azi o multime de carieristi in "wedding planning" si "wedding photographers" si divorturile sunt in floare. locurile astea de munca ar trebui sa fie trecute in economia gri de nesustenabilitate :)

Da, din multe puncte de vedere dragostea si relatiile de cuplu se aseamana cu principiile economiei. Iar motivul pentru care ma gandesc acum la aceasta analogie este drumul facut la un moment dat cu un taxi, drum de-a lungul caruia soferul mi-a povestit cate in luna si in stele. Una dintre povesti se referea la cum s-a facut el cu o gramada de bani intr-o zi doar pentru ca o doamna l-a rugat sa-i duca o cutie cu doua pisici din punctul A pana in punctul B si pentru care i-a "lasat 100 lei pentru un drum de 10!". Ca in hotararea pe care o iei la un moment dat, dintr-o subiectivitate de tip "imi place" mascata de obiectivitatea lui "asa e bine si normal sa se poarte cu tine", alegi uneori ca in ciuda "pretului de piata" sa platesti un "pret" mult superior acestuia si bazat 100% pe valoarea subiectiva pe care simti sa o acorzi unui om la un moment dat. Despre asta este vorba: crezi ca cineva iti merita toate resursele.

Nu mă interesează numele tău. Vreau să ştiu după ce tânjeşti şi dacă ai îndrăzneala să visezi la împlinirea dorinţelor inimii tale. Nu mă interesează ce vârsta ai. Te întreb dacă vei risca să pari un prost pentru dragoste, pentru vise, pentru aventura de a fi viu. Nu mă interesează ce planete sunt în cuadratură cu Luna ta. Vreau să ştiu dacă ai atins Centrul Inimii tale, dacă ai fost deschis la t răirile vieţii ori ai devenit contractat şi închis de frica unei noi dureri. Mă întreb dacă poţi să trăieşti o durere, a mea sau a ta, fără să faci nimic pentru a o ascunde dar acţionând pentru a o micşora sau pentru a o transforma. Vreau să ştiu dacă poţi să trăieşti o bucurie, a mea sau a ta, dacă poţi să dansezi sălbatic şi să laşi extazul să te umple din cap până în picioare fără să ne atenţionezi să fim atenţi, realişti sau să ne aminteşti de limitările unei fiinţe umane. Nu mă interesează dacă ceea ce îmi spui este adevărat. Vreau să ştiu dacă poţi să ...

Imprumuta-ma si pe mine cu un pic de fericire. spun "un pic" fiindca stiu ca picaturile de fericire se masoara in infinituri. Sa nu-mi spui ca n-ai! Crezi ca n-am vazut cand ai ascuns in buzunar coltul ala de zambet? Stiu eu ca mai ai rezerve si e bine sa faci economii, dar pur si simplu, nu reusesc; asa sunt eu: risipitoare, dar iarta-ma si imprumuta-ma si pe mine cu un pic de fericire si am sa-ti inapoiez cu dobanda. (Amalia Uba)

Ori de cate ori vad cate un  cersetor mai mult sau mai putin indraznet si mai mult sau mai putin umil indreptandu-se inspre mine pe strada, invariabil: ori imi mut privirea, ori ma uit in pamant.

Incep sa am dubii ...  Intre 1.a fi catalogat, posibil chiar la propriu, nebun pentru ceea ce faci si exprimi public, dar bucuros interior si 2.a fi respectabil social dar frustrat si oarecum complexat vizavi de restrictiile autoimpuse, este evident ca: - din punct de vedere uman si mental, este preferabil sa fii in cazul celui "nebun" pentru ca faci ceea ce iti doresti si asta te implineste si face fericit, - din punct de vedere social, si mai ales daca iti doresti sa te integrezi in lumea in care traiesti si in care exista oameni cu care iti face placere sa iti imparti timpul, este preferabil sa fii in categoria celui privit bine de anturaj, dar, deci, sa pui capul pe perna lasand frustrarile sa joace ping-pong in capul tau.  Trag linie si cumulez ambele planuri. Si? Cum ma mentin sanatoasa mental si social? Acum ceva timp afirmam ca daca simti nevoia sa faci ceva despre care stii ca nu vei putea ulterior vorbi cu cineva iubit (decat in baza unei minciuni la ...

Acum vreo cateva saptamani mi-am luat pantofi cu toc de 15 cm. Nimic mai normal, "decat" ca eu eram innebunita ca in copilarie sa umblu desculta pe ulitele satului bunicilor mei, la scoala primara m-am civilizat cu adidasi, in generala cu niste papuci ortopedici moartea-pasiunii, in liceu cu bocanci si cizme, in facultate cu bocanci si cizme, si acum cochetez cu slapii pentru ca nu mai gasesc nimic sa nu ma roada. Deci nici o treaba cu expunerea marcanta a feminitatii mele. Dar in fine, mi s-a pus pata pe pantofii astia, pata insemnand clasicul "gotta have 'em" si asta a fost. Nu m-a ajutat nici faptul ca aveam cardul la mine, o mare inventie idioata a secolului nostru - macar daca nu ai bani (cash) stii o treaba. Nu, cu cardul ai mereu bani, pana in momentul in care din lipsa de dramuire si urmarire a traseului lor, iti dai seama ca "fonduri insuficiente" si te crizezi. In fine, alta discutie. Deci, pantofii.  Pentru cand si daca va veni ziua in car...

forma vasului depinde de golul dinauntrul lui. a se intelege, deci, ca cele vazute depind de cele nevazute...

One of the best moments in life is the one in which you gently grow out of the damaging feelings you think you wish to last for a lifetime.

      Daca ati putea fi un condiment, care ar fi acela?       Eu nu m-as putea caracteriza in mod complet fara a apela la un mix. Am incercat, sincer! Poate nu a mers si pentru ca nu-mi place sa inspir, expir, transpir acelasi lucru tot timpul. Cred ca daca in viata nu treci prin acru, dulce, amarui, sarat, iute, aromat, si nu neaparat in aceasta ordine:), nu traiesti plenar.       Daca totusi m-ar obliga cineva sa fiu doar  cumva , as alege sa fiu o foaie de dafin. Pentru ca are tot ce-i trebuie pentru a face discret diferenta in cazul unora dintre mancaruri, si pentru ca nu se poate fara ea in cazul altora.

Nu cred sa existe ceva mai intim decat o privire  sincera sau o imbratisare. Si nu stiu sa existe ceva mai intim decat o privire sincera sau o imbratisare. Nu. Poate doar ... Dar nu, totusi nu.

Oare ce s-ar intampla daca am merge toti pe strada cu frumusetea interioara la vedere? Ce s-ar schimba in lume? Ce cred eu: dupa acel prim impact revelator de evolutie-"fierastrau" imprimata perceptiilor noastre, am inventa o noua frumusete care "de fapt" se lasa descoperita in timp si care trebuie "de fapt" sa fie apreciata cu adevarat si care ar avea sanse, "de fapt", de a ne justifica superficialitatea. Adica aproape in acelasi fel in care acum dam din coate prin viata cand "de fapt" ... vanam afectiunea ca feedback la cea pe care vrem noi s-o daruim. See the bullshit?

      Oare daca aleg sa folosesc, in context si raportat la diversi oameni din lumea larga, cuvinte din DEX de tipul "mitocan","ciudat","badaran","mincinos","ciudat","ratat","subdezvoltat","dresat" inseamna ca judec? De ce nu se considera ca judec si atunci cand folosesc cuvinte precum "impresionant", "extraordinar", "subtil", "inteligent"? Pentru ca sensul de fond este unul pozitiv? Ei, hai!       Eu cred in continuare ca nu, si mai cred ca exista o linie de demarcatie foarte subtila intre fiecare din: a judeca, a-ti spune parerea si a acuza.       Schematic, eu cred ca:       Oricine isi poate spune parerea despre orice.       Acuza doar cei care dau, punctual, vina pe cineva de ceva. Este un fel de constructie obligatorie de tip "daca...atunci...".       Judeca doar cei care catalogheaza sub masca intoleran...

      Sunt momente in care rememorez clipele socante si dramatice prin care au trecut japonezii odata cu cutremurul infernal recent. Si nu pot sa nu ma oarecum revolt in fata atitudinii lor vadit dresate (=autoeducate) de a fi calmi, docili, umili, cumpatati, disciplinati la contactul cu ceea ce un om obisnuit ar considera un dezastru.       Fara echivoc, Japonia este o tara incredibila din multe puncte de vedere: a dat lumii 18 laureati Nobel, a facut din performanta normalitate si obisnuinta, a setat si creat tonuri in arta, arhitectura si constructii, business, economie, a dat un nou inteles solidaritatii, demnitatii si puterii de sacrificiu, a inventat notiunea si conceptul social de "gheisa":), a reinventat arta razboiului si a luptei inteligente, a revolutionat o parte importanta a gastronomiei, are o rata a scolarizarii de 100% (!) si nu degeaba un somaj scazut, a incercat sa faca din pornografie ceva jucaus (vezi ...

Ce ai incerca sa faci in viata daca ai sti ca nu ai putea esua? Si la ce nu ai renunta sa faci chiar daca ai sti ca rezultatul presupune mereu esec?

     Ar fi atat de frumos sa ma pot indragosti la comanda! Da, de niste ochi caprui, de o minte sclipitoare, de un copil genial, de un barbat minunat, de un nasuc simpatic, de un tip saten sau brunet, de o privire. Da, pur si simplu sa ma indragostesc cand am nevoie de asta. Ca de exemplu in zilele in care ma enerveaza vreun mitocan stradal si vreau sa imi umplu capul cu o activitate mult mai placuta ... saaau, dupa o zi plina la birou si simt nevoia de energizare, sau dupa o cearta care reclama nevoia de calmare pentru evitarea unei implozii.      Desi ... poate mai bine nu. Poate este mai bine ca iubareala apare pe fond de surpriza. Altfel in mod sigur as abuza. Pentru ca de mitocani, task-uri multe si nervi e plina lumea.       Si cat de ... descendent-inaltator, ca sa nu zic bestial si dureros, sa simti cum te afunzi in simtaminte, pe masura ce te afunzi in simtaminte!

      Este faptul ca simti ceva foarte intens pentru cineva de natura sa te faca sa te simti vulnerabil si slab sau din contra, te im puternic este pentru zile plenare?       Ori de cate ori am iubit (si de fiecare am facut-o altfel), vulnerabilitatea mea m-a facut sa ma simt extrem de puternica, pentru ca detineam ceva de foarte mare pret, traiam un sentiment eminamente personal, un cadou empatic primit de la viata). Chiar daca in mine se ridicau ziduri-ceapa si riscul unei autodemolari era imens, in fata lumii eram intangibila. Si nu a fost o impresie!       Probabil de aceea firile zis puternice vad in ... sa-i zicem iubire, un motiv de a incepe sa crezi ca devii slab: pentru ca erodarea firii se face din interior, incet si in doze constante. Si nici asta nu a fost o impresie!

Intotdeauna vara am avut senzatia cea mai acuta a dorului, pentru ca temperatura caniculara ma face sa cred ca dorul ma chinuie si eu parca ma efortez intr-atat incat incep sa asud si sa simt nevoia de a ma intrema imbatandu-ma cu ... apa rece. Si niciodata nu ajunge, si pun gheata si parca ma incalzesc si mai tare, iar broboanele-mi respira haotic un inutil efort abracadabrant. Cat dor de cum poate fi. foto: deviantart

Ma uit in jurul meu si, atunci cand exista, cel mai des intalnit echilibru in randul coechipierilor rasei mele este cel hemodinamic. Si chiar si pe acest plan rateurile sunt nenumarate ...

      Normalitatea s-a demonetizat, nu mai este normala, a devenit exceptie. Un motiv in plus pentru cei care vor sa fie deosebiti si sa sparga tiparele, sa o adopte cu speranta ca vor rupe gura targului.        Fericirea nu inseamna libertate. Credem ca asta inseamna si ne simtim liberi cand suntem fericiti dar de fapt agonizam bezmetic intre aceleasi ziduri ca atunci cand ne simtim in sah mat cu viata.         Ah, ca toti credem asta? Treaba noastra, e lala-land-ul fiecaruia, care insa chiar daca ne dam de trei oi peste cap, nu devine realitate.        Cum sa fii si cum sa vrei sa fii liber? Este ca si un nemuritor ar vrea sa tina un jurnal!

Nu chem pe oricine la mine acasa si pe cine pot chema acum se apropie de "oricine". Asa ca mi-am comandat pizza...pentru ca vreau sa aud interfonul la fel cum simt nevoia sa respir. Si decat sa ma dau absorbita de o conversatie de 2 lei cu oameni de 2 bani prefer sa imi comand pizza pe care sa nu o mananc. Pentru ca daca imi suna soneria, merita.

la contactul cu acea sfera imensa, policroma, emotiv-poliglota, unde in fiecare zi, din fericire, trebuie sa invatam sa na ratacim si unde am vrea sa continuam sa ne putem pierde. Ca intr- un dans , acea expresie verticala a unei dorinte orizontale ...

      Oare de ce sunt lucrurile de asa natura facute incat sa fie nevoie sa facem curat periodic? Sa aerisim casa, sa stergem praful, sa maturam si sa spalam pe jos, sa aspiram covoarele, sa dezinfectam?               De ce nu pot ramane lucrurile, odata asezate, in ordine ?

Truism rasunator, si totusi pentru unii pare greu de crezut: nu crezi decat dupa ce te convingi.

Intr-o zi plantele vor juca in aceeasi liga cu oamenii  *text si imagine: Think outside the box

      Odata cu finalul ultimelor rezultate la examene, viata nu iti mai ofera acel sentiment de confort pe care ti-l dadea cate o nota buna. Poate ca profesorul nu iti zicea mereu "bravo" dupa un 10, dar era suficient sa stii ca 10 este 10 si ca nu este loc de mai bine. Primisei recunoastere pentru un rationament, in mod evident si fara nici un dubiu, bun.       Etapele ulterioare in viata nu mai reclama "bun" sau "rau", totul devine dintr-o data subiectiv, nuantat si nu mai exista ceea ce in scoala se numea "raspuns corect". Frumusetea si corectitudinea principiale ale fiecarei actiuni stau in ochii celui care priveste viata.       Mi-e dor de clipele din scoala in care trebuia sa rezolv probleme de matematica ale caror rezultat imi era cunoscut (stiam, in unele cazuri, ca trebuia sa obtin, de exemplu, 4).      Cata satisfactie sa gasesti demonstratia si rezolvarea care sa te duca la ...

lies within in limbo non-reasons for sadness ...

      Daca ar fi sa fac o sintetica reprezentare mentala a oamenilor, ar arata cam asa: -corporatistii - suporta si chiar reclama o prelungire a fizicului imbracat la patru ace, fie in dreptul nasului cu o carja ascendenta, fie in dreptul fundului cu un morcov infipt perpendicular :) -functionarele de la ghiseu - mancatoare de mult orez (constipate cronic) si fasole (au impresia ca ne abureste lipsa lor de chef de munca) -prozelitii la capitalismul de carton (marea masa de parveniti care nu cunosc si, deci, nu apreciaza valea banilor) - fandoseala tip kitsch pe fond de roz bon-bon -studentii- ori genuini si intens preocupati de contemporaneitate si viitor, ori plini de ifose de tip "angajati-ma ca manager, am terminat Facultatea de Comert". -angajatii "la particular" - "noi tinem tara asta, ca daca n-ar fi PIB-ul creat de noi, voi nu v-ati mai povesti pe la ghiseele institutiilor publice!" -angajatii in corporatii- nu, clar, nu exista nimeni ...

Are vreodata dorul legatura cu speranta? Eu cred ca nu. Vreunul din cele doua ventuze emotionale o conditioneaza pe a doua? Sau o presupune? Eu cred ca nu. Apar vreodata impreuna? Eu cred ca da. Si mai cred ca se si intrepatrund pana nu se mai pot diferentia. Induc in eroare ratiunea si simtul raspunderii? Eu cred ca, cel mult, le suspenda temporar.

       Am o colaboratoare care isi face obiceiul din a semna fiecare e-mail cu "O zi plina de frumos".       In conditiile in care sunt inundata si inund la randu-mi cu "Va doresc o zi excelenta", "Cu deosebita consideratie", "Cu stima", "Best regards" si alte rasuflari corporatisto-beletristice, urarea aceasta mi se pare in cel mai bun sens altfel. Asa ca din cand in cand ii citesc mail-urile doar pentru ca anticipez ca intr-un final (al lor, al mail-urilor), voi zambi.

      In 14 noiembrie 2010 - cum s-ar zice, acum un an si opt luni si imi doresc sa fie un mariaj principial "pe viata" - am decis sa ma las de fumat si recunosc faptul ca aproape ca nu trece zi fara sa imi amintesc de acest lucru. Nu din cauza vreunui sevraj prelungit sau a nostalgiei fata de norul de fum care imi acoperea capul si imi intra in fiecare fibra a corpului si garderobei, ci pentru ca am in jur oameni care fumeaza si pe al caror fum il alatur, fara si chiar contrar vointei mele, oxigenului din alveolele pulmonare.       Nu voi face din acest post un soi de confesiune a unui fost dependent de nicotina, pentru ca nu este cazul si mai mult decat atat, nu as fi candidatul perfect pentru asa ceva, fumatul fiind mereu pentru mine unul din cele mai placute la gust sporturi si nimic mai mult. Nu am fost nici o secunda dependenta de tigari. Ce vreau insa a reda aici, poate fi interesant ...

Poate fi deloc greu sa identifici o randuiala intr-un aparent nimic ... sau sa gasesti un tipar in haos.