RALUCA MIHĂILĂ

Poti purta respect unui lucru pe care nu il intelegi? Nu ma intereseaza un raspuns de genul "da, daca e vorba de ceva ce face/zice/gandeste o persoana pe care o  respecti" pentru ca nu asta intreb, nu ma refer la inductie.

      Relativ periodic si pentru intervale foarte scurte de timp imi privesc nu cu ochi buni apartenenta la jumatatea "slaba", dar cu adevarat puternica a omenirii, aceea a femeilor*. Noroc cu tot restul timpului in care imi reamintesc clipa de clipa ca universul m-a privilegiat. Asa, deci aceasta perioada scurta e cu suferinti, priviri razbunatoare, suduieli in gand si foarte multa revolta. Azi e perioada aia. Nu, nu e mit ca in astfel de momente iti vine sa ii iei pe toti la pumni, picioare, palme si dumnezei doar pentru ca au ... doi ochi sau pentru ca respira. Doar nu degeaba ne-am castigat apelativul tendentios "ah, femeile!". Clipele se dilata si fiecare minut se transforma intr-o ora de agonie nenorocita in care iti doresti sa te urci, la propriu, pe pereti. A sta pe scaun e crima, a merge este o sarcina crancena iar a vorbi frumos e practic imposibil. Cine nu intelege este un fericit si vreau sa nu mi se arate la fata intr-o astfel de perioada in care nu v

"Lumina zorilor, când răsare, îndrăzneşte. Să încerci, să sfidezi, să stăruieşti, să fii statornic, să-ţi fii credincios ţie însuţi, să te iei la trantă cu destinul, să uimeşti dezastrele cu sângele tău rece, să înfrunţi puterea nedreaptă, să insulţi biruinţa care s-a îmbătat, să nu-ţi pierzi cumpătul şi să ţii piept." V. Hugo sursa foto: http://claudiatanasescu.com/

Cum ar fi sa traim in sens invers, de la batranete la maturitate si apoi la tinerete si in final, pruncie? N-ar fi mai chinuitor decat ceea ce este deja programat sa se intample? Asa ca ia sa nu ne mai plangem ca vai, ce rau e ca vom imbatrani! Este, nu zic nu, dar sa devii din cunoscator si strateg indelung* antrenat al proprieti vieti un exponent cu drepturi depline al singurei rase de animale care are nevoie de un an pentru a face primii pasi in viata? Nu, nu avem cum sa "evoluam" dinspre intelepciune spre nestiinta, chiar daca lantul logic al celor doua extreme nu exclude involutia firescului si inversarea limitelor. *ma rog, in contextul  inversului , "indelung" nu prea isi mai are sensul

Draga eu, Intrucat stiu ca nu ai darul de a te putea privi ;) si nici de a te uita obiectiv in oglinda, iti scriu din postura de privitor din afara al propriei tale personalitati. Daca este de tras vreo concluzie, decizi singur. Te placi, dar decat sa te flatezi singura preferi sa auzi motivele pentru care ceilalti te plac, motive pe care apoi, desigur, le vei combate, analiza, rumega pana la refuz, atata timp cat au fost deja validate prin rostire. Astepti uneori invitatii pentru a le putea onora cu un "nu" de natura sa te faca sa te simti "in control". Alternezi energia debordanta cu lipsa de chef acuta. Tranzitia se face, de regula, si pe nervii celor din jur, neanuntat. Crezi in cariera pe care o lasi pe plan secund cand in personal se intrevede ceva de anvergura, asa cum lasi personalul in plan secund atunci cand profesional trebuie sa te dedici in plus. Carevasazica, te reechilibrezi functie de context, fara insa a-ti reprioritiza abrupt vi

Tin minte cand imi numaram pasii. Era o activitate "intelectuala" care nu stiu de la ce a pornit dar imi era clar ca nu puteam scapa de ea, devenise aproape un automatism si ajunsesem sa aproximez orice distanta din numarul de pasi. Stiam, de exemplu, ca pana la alimentara am de parcurs 92 de pasi, pana la chioscul din intersectie 124, pana la bunici 314, cu fluctuatia aferenta starii de spirit. Asa am dedus eu ca atunci cand esti trist distantele par mai mari si numarul de pasi creste (pentru ca ii faci mai mici). Tin minte cand nu suportam sa ma ia rudele la pupat in vizitele de sarbatori sau zile de nastere. Era un supliciu sa ti se traga de pielea relativ sensibila a obrajilor "cu dragoste si atasament". Dar isi luau revansa cand puneau prajituri pe masa, atunci ii iertam pe toti. Nu intelegeam de ce nu incepeau cu dulcele inainte de chin. Tin minte ca imi doream sa am parul lung si pentru ca nu il aveam, imi puneam helanci pe cap pe care le lasam sa a

v-ati uitat vreodata atent la un pufulete in sectiune? eu nu, pana azi. parca e zahar cristalizat ... sau parca simuleaza increngaturi neuronale sau angrenaje complexe sau ... componenta atomului sau ... o imagine de mitocondrii la microscop sau ... bule de aer interdependente prin partile loc comune, peretii. dar cum sa aiba perete o bula de aer? Ce-i prostia asta? pai are, pentru ca aerul se propteste pe aer. Ce nu se vede cu ochiul liber nu inseamna ca nu exista*. Nu? *inchipuiti-va cum ar fi daca aerul ar avea culoare. 

sa iti scrii secretul cel mai mare si cel mai intim pe o foaie de hartie, sa il pui intr-un plic si sa il inmanezi unei perechi de ochi care iti inspira incredere cu mentiunea "nu-l deschide inca, vreau sa mai ramana putin secretul meu". o senzatie de usoare eliberare si totodata de incredere in pastrarea in anonimat, dar in maini bune, a propriului of. situatie-exponent pentru cand increderea bate scepticismul, cand curiozitatea nu rezista in batalia cu respectul si cuvantul dat tacit, cand nevoia ta de a impartasi recunoaste si primeste nevoia de a impartasi a celuilalt, cand vulnerabilitatea suprema este dezavuata gingas si fara consecinte. milionimea de indoiala ca plicul ar fi deschis la un moment dat paleste in fata faptului de a nu avea pe nimeni caruia sa ii inmanezi vreodata plicul. neincrederea din principiu, desi posibil motivata de trecut, este lasitate, solitudine, deformare emotionala, introspectie maladiva. fara sa stie, aceasta neincredere solicita

cand poti, stii ca poti dar nu vrei sa mai poti (sa te abtii) pentru ca viata e altundeva (este viata acolo unde este si tentatia inimii? sau invers? nu spunem noi ca fugim de tentatie suficient de incet cat sa ne poata prinde?) viata este altundeva. este acolo unde cedezi si lasi loc pentru suflet asculta-ti inima dar ia-ti si mintea cu tine! asa ca n-ai ce face, continui sa poti fara sa vrei sa poti

cred ca .............................................. amanam sa facem lucruri purtam masti ne complacem in activitati care nu ne fac placere acceptam sa primim mai putin decat meritam ne facem planuri ne dam silinta avem credinta facem promisiuni le ducem la indeplinire sau nu .............................................. pentru ca stim ca dupa noi omenirea va continua sa existe. pentru ca exista "consecinte", un cuvant care se potriveste doar vietilor cu final neasteptat, deschis. Daca am sti ca maine vine sfarsitul lumii nimic nu ar mai conta la fel. Si suferintele s-ar redefini atat conceptual cat si faptic. Vad insa doua posibile suferinte adevarate: odata constientizarea faptului ca momentele petrecute cu cei dragi se termina (insa ar exista o consolare in faptul ca nimeni nu va ramane sa sufere) si apoi ca nu mai ai timp pentru a face lucrurile pe care nu le-ai facut la timpul lor din teama. Singurii pentru care a fi sfarsitul lu

we go to find the perfect gift. - Te iubesc. - Ca oamenii mari? - Nu, te iubesc cu adevarat.

a te abtine, daca e greu si nu-ti sta in fire, se poate realiza si prin a pune pe celalalt pe fuga. faci sa para ca el detine, de fapt, fraiele. si teoretic, te ajuti pe tine, dar de fapt iti faci un pic mai mult rau pentru ca aproape ajungi sa crezi ca fuga celuilalt nu a fost indusa de tine. nasol sa cazi in propria-ti plasa. asa gandesc oamenii tristi. cei care si cand (daca isi dau voie, din slabiciunea unei clipe optimiste ) reusesc sa fie multumiti, vin atasati de un disclaimer  de "vreme rea". mda, intr-adevar, faci sa para ca el detine, de fapt, fraiele cel superficial o va lua drept un succes cel destept si cu radar pentru "facaturi" va riposta in fata unei astfel de false maguliri "you can't fight the tears that ain't coming" 

uneori te trezesti prea tarziu ... ori pentru ca ai luat o hotarare prea greu ori pentru ca te-ai decis, gandind retrospectiv, ca de fapt nu ai avut timp totul costa

cand spui "sunt un om al extremelor" la te referi cu adevarat? la faptul ca  poti fi sau ca  in mod structural, necesar, esti?  sau cand spui "sunt caracterizat de dualitate" sau "regula minim-maxim" sau "sunt mai autocritic decat criticat"  sau "cred in Dumnezeu" sau  sau ..... pentru ca daca  esti  astfel  pentru ca iti sta in fire , este in regula.  daca insa  poti fi am usoara impresie ca alegi convenienta de tip "alba-neagra", cand da, cand nu, ca esti oportunistul propriei persoane, ca alegi traseismul principial functie de conjunctura, ca faci rabat de la si ca te dai drept un exponent al unui principiu doar pentru ca suna bine sau interesant. un impostor. si nu-mi suna a fi in regula.  cu riscul unui extremism (aparent), ori că că, ori că că!

       Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem.        Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.       Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza .      Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.. Este caracteristic ca in lumea

ieri am incercat sa caut pe cineva prin skype insa fara sorti de izbanda pana la un anumit punct cand am realizat ca sistemul nu-mi gasea ID-ul solicitat intrucat profilul meu era setat pe  invisible,  deci ascuns "audientei". astfel incat am trecut in  available si totul s-a rezolvat, reperarea facandu-se aproape automat. una din regulile nescrise ale vietii este realitatea simpla din spatele principiului de functionare al oricarei oglinzi: trebuie sa te lasi vazut ca sa poti vedea cu adevarat.  aleg  sa ma las vazuta si sa-i privesc mai mult de doua secunde doar pe cei care intr-un fel sau altul ma fac sa vibrez. ii aleg pe cei care mi-ar placea sa ma traiasca, eu deja traindu-i si daca ei nu ma aleg la randu-le, ma rezum la a ma multumi cu a-i fi cunoscut. aleg sa traiesc langa cei carora le pasa. si nu (numai) pentru ca viata mea ar fi prea pretioasa pentru a o rata impartind aerul cu persoane nepotrivite, ci (si) pentru ca ... dezacordurile care se nasc

se  face treptat

unii se apara de viata prin tacere, altii prin alegerea singuratatii sau a vietii monahale, unii prin muzica, altii prin urlet, unii prin nesimire si sarcasm, altii prin tunete si fulgere, altii prin alegerea unei vieti imorale si pline de vicii. eu ma apar de viata prin gluma si autoironie. mi se pare ca are cele mai non-atacabile gloante. este un pic frustrant sa ti se spuna, cu seriozitatea debordanta a unui adult imatur pe alocuri, "termina cu prostiile". o sa glumesc in gand, doar nu crezi ca imi pot propune sa te ascult ! :)

- Buna seara! spun eu dupa ce deschid usa din fata a masinii. De parca as avea raie, mi se face un semn nesimtit sa trec pe bancheta din spate. Respect semnul si il execut cuminte. - Unde mergem? - Pe strada X, va rog. Este imediat langa ... Sictirit, plictisit de viata si flegmatic domnul sofer ma intrerupe brusc: - Stiu, domnisoara, dupa ce m-am nascut m-a invatat mama si mi-a aratat Bucurestiul, alea-alea. - Da, nici nu credeam ca nu sunteti altceva decat bucurestean, imi fac eu damblaua fiind sigura ca nu are cum sa ma ia la bataie daca nu intelege ce zic. Plus ca fiind comanda telefonica, nu risca. - Pe unde vreti sa o iau? - Pe unde e mai liber ...  nu v-a invatat mama? spun eu razand, in aceeasi intentie de a evita bataia. Razand si el cu pofta, imi spune: - Pai ba da, dar nu e nici o regula, domnisoara! Mai facem doua semafoare si continuam frumusetea de discutie: - Aveti bani mari? - Nu. Si pe deasupra sunt si putini, deci sper ca ati ales drumul bu

Ti-as spune multe. Si te-as intreba multe. Tranzitive. Intranzitive. Reflexive. Personale. Generale. Ti-as spune orice. Te-as intreba orice. Si nu putine. As vrea sa vorbim. Mult. Pana la lipsa de aer si de argumente. Asa e cand si atata timp cat simti ca poti avea incredere. Ti se deschide mintea. Si ideile incep sa misune. Ti-as adresa intrebari grele, dure, incomode. Pentru ca eu nu cred in interogatiile de tip "ce faci?", nu implica nimic (poate doar un automatism), din partea celui care raspunde. Ti-as face lucruri non-simple, complicate, care lasa urme si amintiri placute. Pentru ca nu cred in pozitiile si experientele clasice decat ca punct de referinta si reper. Stii diferenta dintre imaginatie si fantezie? Sta intr-o nuanta. "Iubirea este atunci cand tu imi furi ciocolata din ghiozdan in fiecare zi si totusi ... o tin in acelasi loc". Dar nu intreb si nu spun, ci tac. Tacerea incorseteaza mai putin gandurile ... nu le lasa

cu toate ca doare, sunt suparata, trista, nervoasa... ... mi-e dor de clipele de dinainte de a ma enerva cu adevarurile tale. pe care oricum le stiam si stii ca le stiam cum sa nu le stiu? da, mi-e dor de clipele de dinainte de a ma nedreptati cu nedreptati. era liniste. pe fond, revolta fata de desincronizarile de moment, ca na, viata ne imbranceste in cine si ce nu e cazul, dar totusi liniste. suficient calm cat sa am loc pentru zambet, macar. nu mi s-a omorat timpul*, dar mi-e dor de prezentul meu! prezentul meu cu zambete ... doare mai tare adevarul formulat in fraze clare decat cel care merge pe aer? uneori da. pentru ca brusc, capata forma. devine ferm. prea ferm. cuvintele incorseteaza si limiteaza, ele fiind unul dintre cei mai veritabili combatanti ai sufletului (de altfel, nelimitat, a-form) alaturi de actiune si priviri.  poti sa speri la ce nu meriti, dar nu si dupa ce s-a formulat cu voce tare ca nu meriti. da, mi-e dor de agitatia suflet

sa fie  INDIFERENTA sau  CALMUL adevaratul antonim al INDIGNARII? daca nu uit, o sa ma mai gandesc la intrebarea asta.

Unde gasim esenta tuturor lucrurilor? Baza bazelor si minimul minimului? in numitorul lor comun? in factorul comun? in numarul prim? in sirul Fibonacci? in 1 sau in 0? sau in numere complexe? ok, complexe, dar subunitare sau supraunitare? in zona mediana? in spatii? sau in subspatii? in integrala? in derivata? in intersectia a cat mai multor multimi de origine diferita? in axul central al unei spirale? in centrul de greutate? in cel mai mare divizor comun? (adica mergand de la parte la intreg?) sau in cel mai mic multiplu comun? (adica mergand de la intreg la parti componente?) in produsul dintre cele doua elemente? adica in produsul celor doua directii? cum inmultesti doi vectori? nu stiu. dar parca nu suna a fi esential... in femur sau in scarita? deci in maxim sau in minim? in sinus? sau in cosinus? in tangenta, cotangenta? in unghiul drept? in cateta, ipotenuza sau numerele pitagoreice? in apus? sau in rasarit?

Stie cineva cum este sa poti urla, cu capul sub apa fiind? Cum este sa poti violenta moleculele aerului dislocat de apa, urland surd? Cum este sa simti ca ti se rupe maxilarul de chin si oftat sau ca ti se ridica parul din cap de la presiunea intracraniana? Cum este sa iti simti orbitele jumatate iesite din lacasul lor protector? Cum este sa opui rezistenta linistii care iti inunda suparator urechile, si mai ales cum  sa te descarci fara sa il incarci pe cel de langa tine ? Stie cineva daca este acesta un gest eliberator sau, din contra, si mai impovarator pentru cel ce il face? Stie cineva cum este sa te revolti in vid? Pentru ca mie ... mi-e putin frica de apa. Nu pentru ca este uda :) ci pentru ca adera prea periculos la suprafata corpului uman, devenindu-i mulaj. Si deci, mi-e teama de un potential inec prin obstructia cailor vitale de ... acces  la singurul mod de fiintare pe care il stim: acela al imperfectiunilor desavarsibile, dar niciodata ireprosabil oranduite.

      Doamne, cat de bine poate fi sa te intinzi! Pur si simplu sa tragi de tine, sa te impingi inspre extremitatile fizice, sa te destinzi, sa lasi oxigenul sa isi intre in drepturi si organe, sa iti aerisesti creierul si sa deschizi gura mare ca si cand nimeni nu te vede (si daca te vede, ce?), sa-ti detensionezi muschii altfel incordati, sa respiri prelung, profund si sa mimezi ca imbratisezi universul. Cateva secunde in care nimic altceva nu mai are loc, nu mai conteaza.       Cat secret, cata plinatate existentiala in doar cateva secunde!

de lipsa de interlocutor pe termen lung. O teama aproape organica.

"Invidia e religia mediocrilor! ... Le ingaduie sa-si justifice meschinaria si lacomia pana cand ajung sa creada ca sunt niste virtuti. Fericit cel la care latra cretinii, caci sufletul sau niciodata nu le va apartine". Jocul ingerului, Carlos Ruiz Zafon.

      Gandurile care te parcurg de dimineata pana seara fac sa circule informatia, fac sa se lege sinapse, fac sa se ajunga la concluzii, sa se adune intrebari, nasc raspunsuri, mentin un "du-te vino" ideatic aproximativ constant, fluctuatiile majore aparand ca urmare a unor eventuale socuri informationale.       Viteza cu care aceste ganduri circula prin circuitele neuronale depinde de ritmul cu care fiecare om simte si/ sau intelege viata si lumea. Constanta aproximativa a acestei viteze coroborata cu limitele personale (asimilabile circuitului sangvinic inchis) fac sa se nasca un anumit puls emotiv, o anumita tensiune sufleteasca.       Vrem, nu vrem, constiinta noastra este un sistem presurizat. Astfel ca, o data incarcata si in conditiile unui psihic ce se doreste frumos, apuca sa se dilate si sa inceapa sa impinga pe peretii sinelui creand hipertensiune. Simptome? Cele clasice :D : cefalee, oboseala, tiuituri in urechi, ameteli, dureri musculare. Tratament? Pa

Ce sentiment frumos sa fie cineva care sa te astepte acasa la finalul unei zile pline! Sau pe care sa astepti. Cineva drag, doi ochi iubiti, un suflet care sa locuiasca fiecare coltisor de acasa pana in punctul in care oriunde te-ai uita sa simti ... misterul celei mai sincere si complice reciprocitati lumesti. Cineva la care sa te intorci, stiind ca odata ce vei fi trecut pragul casei vei incepe sa traiesti a doua zi pe ziua de azi. Utopic ar zice unii. "Impossible is nothing" ar zice altii. Ce bate filmul* este faptul ca uneori aceleasi persoane le sustin pe ambele :) *ca sa nu fie confuzii, ma refer la  viata  aici

Ce-mi place ziua cu 25 de ore! Aproape ca ai senzatia ca poti recupera timpul pierdut sau petrecut aiurea in celelalte zile ale anului. Aproape. Sau din contra, sa te gandesti ca "ohooo, azi am o ora de pierdut".