RALUCA MIHĂILĂ

...i-as lua in brate pe toti aceia care, dintr-un motiv sau altul, imi sunt dragi, le-as dori sa stie ce sa isi doreasca si le-as multumi pentru cand, in loc sa imi zambeasca frumos dar cu firimiturile de nesinceritate care motiveaza "prietenia" din spatele actiunilor tuturor celorlalti, au stiut sa imi   dea de veste cand a fost cazul.  ... si i-as lua in brate fara sa le cer voie, ci pur si simplu ... se spune ca daca ceri voie sa iubesti , vrei atentie.  Those events and people in our lives who trigger our unresolved issues could be regarded as good news. They are like messengers that show us with terrifying clarity exactly where we are stuck." (Pema Chodron) Sunt acei oameni la a caror prietenie nu poti renunta pentru ca, nu-i asa, stiu prea multe despre tine :D, si stiu si pot face diferenta.  Parintii mei, ei, cei la care ma refer mai sus, capul de pe umeri cu toate ale lui* sunt cele mai de pret valori ale mele. Cumva datorita lor pot inloc...

Am stat sa ma gandesc la posibilele motive pentru care unii oameni sunt prosti. Ce ma indigna cel mai tare nu este faptul ca sunt propriul lor scut in fata a orice, cat mai degraba cele doua extreme care predomina: cei care sunt prosti din nastere si cei care sunt prosti din desteptaciune. Ambii sunt periculosi din acelasi motiv: te bat prin experienta (de a fi prost).

Cum poti incerca sa nu iubesti pe cineva? Cred ca doar iubindu-l altfel decat ti se arata, incercand cumva sa imblanzesti sentimentul. Nu vad cum ai putea opri un val sa te cuprinda...poti cel putin sa ridici niste diguri care sa il redirectioneze partial, dar de udat tot te uzi.

Uneori, cand mi se ureaza "ai grija de tine!" am tendinta sa raspund "cred ca nu mai stiu cum".

se spune ca de regula ne intalnim de doua ori in viata cata bucurie deliranta in aceasta facatura a vietii! si ce stil subtil de a te pune fata in fata cu trecutul.

Nu, va inselati daca aveti impresia ca cea mai crunta singuratate se intalneste in momentele in care linistea iti inunda fiinta si iti tiuie in urechi. Cel mai crancen sentiment de solitudine l-am regasit in galagie, in zgomot, in harmalaie. Pentru ca prin contrast cu zgomotul de fond, pacea neconsolata din sufletul tau nu anunta decat ... un vid care se doreste umplut. Un vid care nu se poate umple precum aerul, cu zgomot, si care iti anunta periodic incompletitudinea. Nu ca om, ci ca fiinta sociala. Absolut cumplit. Tristetea singuratatii este o afectiune pe care in momentul in care iti doresti sa o tratezi se numeste ca esti ori disperat, ori fara speranta in dependenta afectiva. Da, este o afectiune pe care daca nu o tii in frau iti distruge imunitatea societala si te leaga, precum un melc, de coconul propriului sine fara posibilitate de desprindere ulterioara fara distrugeri majore. Imagineaza-ti ca viata incepe de la un moment dat, fara nici un scrupul, sa iti...

Nu vi se pare abscons ca oamenii cei mai motivati sa faca un anumit lucru sunt cei mai precauti in actiunile lor?  Cei fara ideal fac orice, oricand, oricum. Sau aleg sa nu faca nimic. Le este egal. Nu au ce pierde.

Iubirea adevarata nu accepta jumatati de masura. Fie este, fie nu. Iar daca este, se traieste. Daca nu, se trece peste ea prin surogate. Insa niciodata cu reveniri, pentru ca revenirile inseamna jumatati de masura, inseamna reincercarea unui esec, inseamna speranta in zadar, inseamna eroare constienta. Ce se intampla cu cei care n-au fost sa fie, cu cei care cred ca s-au iubit si dupa ani isi schimba priviri, vorbe, idei? Se numeste ca nu s-au iubit cu adevarat niciodata daca se pot privi in ochi, daca pot sta la masa pentru o conversatie obisnuita? Tind sa cred ca da.  Pentru ca daca nu a fost sa fie, nu poti accepta durerea intalnirii cu o dorinta refuzata nemilos de destin. Si tind sa cred ca nu. Pentru ca mereu poti iubi altfel decat cum tocmai ai incetat sa iubesti, astfel incat niciodata nu vei apuca sa spui "da, am iubit cum o fac acum" pentru ca in timp, sentimentul se desavarseste. Si pe acest plan, contrar a tot altceva in viata, viitorul o ia mereu in...

        Uneori poti avea nenorocul sa simti afectiune, respect, atasament fata de cineva care pare a nu le merita. Si care nu cunoaste si nu traieste pe baza de reciprocitate. Ba mai mult, chiar intretine univalenta acestei relatii interpersonale din care tu iti doreste sa faci o prietenie.       Ce alegi intre respectul cuvenit unei prietenii in care crezi si propria-ti mandrie?       Cum alegi intre doua emotii care te definesc: afectiune fata de celalalt si respect de sine?       Cum jonglezi corect intre datoria fata de tine insuti si datoria morala fata de alegerea facuta de suflet si fortat-validata de ratiune?       Teoretic te alegi pe tine. Practic: daca te alegi pe tine-eul automat te refuzi pe tine-oferit celuilalt. Iar tu ca om esti suma eului pastrat pentru tine cu a eului oferit mediului inconjurator. Asa ca, indiferent de alegere, oricum te refuzi partial.     ...

Mi-ar placea sa existe doctori care sa prescrie carti, melodii sau piese de teatru.

As vrea sa existe posibilitatea sa imi descrie fiecare din cei care: -iubesc -cred ca iubesc -vor sa iubeasca cum (re)simt acest lucru.  Ce cred ca as descoperi? Ca: -cei care iubesc impartasesc senzatii foarte asemanatoare. Un sentiment autentic nu loveste niciodata diferit, iar pe cei diferiti ii aglomereaza intr-un numitor comun. -cei care cred ca iubesc isi simt limitele si forteaza, aspirand la ceva ce nu pot duce. Vor mai mult, spera fals si pretind. -cei care vor sa iubeasca sunt cei mai predispusi la extreme: fie sa se ataseze extrem de greu, sa fie foarte selectivi fiind o obisnuinta, fie sa "serveasca" din primul venit, din nervi, plictiseala ori lipsa de rabdare selectivitatea nemaiconstituind o optiune. Singurii cu care nu mai vreau sa ma intalnesc sunt cei din categoria de mijloc. Sunt cei mai perfizi ingrati cu pretentii de autenticitate. Restul fie traiesc, fie incearca. Ambele bune. Exista insa o categorie pe care nu stiu unde sa o in...

situatie limita pe viata si pe moarte. sau pe-aproape. simti ca risti sa ... te afunzi in nimicul plin de gol. in acel nimic ce acapareaza tot ceea ce a indraznit vreodata sa respire energie si pofta de orice. mai ai dreptul la doua lucruri: la viata, dar asta nu te intereseaza acum, si la o promisiune. iti surade ideea sa se uite cineva in ochii tai pierduti, dar cu nesat de regasire, si sa iti spuna "iti promit sa nu iti promit decat ceva ce iti pot promite".  ai gasi ce sa ceri?  i-ai cere-o? de ce? poti subjuga pe cineva singurului lucru care ti-ar da forta de a continua, chiar daca doreste in cel mai sincer mod sa ti se ofere cu totul?

lucrurile care imi nasc cele mai intense stari sufletesti. cele mai vecine cu nebunia, mai linistitoare, mai aproape de mister si taina ori mai aproape de implinire decat orice altceva. sunt patru (nu neaparat in aceasta ordine): -muzica -oamenii -ideile si logica din spatele lor -natura in mod cert imi imbunatatesc in mod constant viata, chiar si atunci cand gradul ei de contorsionism este pus la incercare. restul e detaliu si figuratie. "Bucuria de a trai inseamna sa inveti sa platesti pentru fiecare lucru atat cat merita si sa-ti dai seama cand l-ai obtinut." (Ernest Hemingway)

am o perioada de relativa oboseala fizica dar mai cu seama oboseala si framantari emotionale, ca...asa se joaca tenis in zodia pesti. o colega de birou s-a aratat vadit ingrijorata si m-a intrebat inca de ieri daca sunt in regula, daca am probleme de sanatate sau daca sunt suparata m-am cam ofticat ca nu am putut ascunde, si i-am raspuns (cum altfel?) "nu, sunt ok, multumesc de intrebare" azi a venit din nou la mine, intrebandu-va incet sa nu cumva sa o mai auda altcineva "mai, sigur esti ok? ca se vede de la o posta ca este ceva. te simti bine?" pfuai, stiam eu ca mi-am lasat ceva in cuier inainte sa plec: masca. i-am spus "da, e totul in regula", trecandu-mi prin cap cele mai triste ganduri despre tristetea lucrurilor celor mai triste.  atat ingrijorarile cat si lipsa de odihna ajung la un moment dat sa se vada "de la o posta", se pare. la final de zi, inainte sa plece spre casa s-a mai uitat odata inspre mine, lasand sa m...

Revolta muta a celui caruia ii vine sa urle.

atat de simplu spunem "daca as mai putea trai odata clipele acelea" sau "daca ar fi sa intorc timpul inapoi" sau "cat de diferit as face lucrurile a doua oara"... nu eu, eu sunt impacata cu tot ce am facut in trecut. cu intrevederea viitorului am de tras :D dar sunt multe persoane pe care le-am auzit spunand treaba asta, lasand in jur umbra regretului ca nu mai au ocazia sa faca lucrurile "bine". cum ar fi sa se anunte in seara asta la stiri ca incepand de la ora 00:00 se da startul intoarcerii inapoi in timp pentru oricine doreste sa "indrepte" ce crede ca a facut gresit sau a lasat neterminat?  fara preselectie, fara ochi frumosi, fara rigori si CV-uri, fara intrebari despre (ne)fericire sau lai-lai-uri. oricine.  oare cati dintre noi am fi parasiti in prezentul de acum, situat undeva intre "caldut" la "foarte bun", pentru un trecut care "ar putea re-fi", oare cati dintre noi am ra...

cel mai mult dureaza supararea pe mine insami. din pacate sau din fericire

      Imi este atat de dor de senzatiile pe care ti le da iubirea nesabuita! De fiorii care te strafulgera cand intalnesti ochii celui pe care il porti in inima, cand iti simti pulsul in mandibula si mandibula in crestet si nu mai stii care parte a corpului ce face, cand speri, cand simti ca meriti si ca poti avea, cand stii ca ai cui sa oferi totul si universul de dincolo de el, cand palma lui iti atinge timid palma si parca lumea se opreste in loc pentru a pastra un secret, cand respiratia ta se insurubeaza nedefinit pe respiratia lui pentru a zavori in universul linistilor nerostite cea mai de pret taina, cand ratiunea exista doar pentru a face nimicurile sa mearga, cand devii alt om iubind si primind iubire, cand iti doresti sa ai ceea ce ai in timp ce ai!       Da, imi este dor de iubirea nesabuita, sincera, brutala, inopinata si completa, acea iubire care iti insufla incredere. Incredere intr-o ancora si apartenenta la un mister.     ...

Imi place sa imi placa viata. Atata doar ca atunci cand lucrurile par urate uit cum este ca ele sa apara intr-o lumina optimista ... si mi se pare un supliciu sa astept pana aflu. Dar si cand aflu! 

Sa luam un exemplu ironic al vietii, o incunostenire intre un "el" necurios si tacut si o "ea" curioasa si care comunica. Fiecare adopta comportamentul pe care probabil ar vrea sa il vada la celalalt. Sau invers. Fiecare adopta tactica "nu fa altuia ce nu-ti place sa ti se faca tie". Sau invers. Nepotriveala de atitudini este, desi aparent iluzorie pentru ca modul de a gandi al celor doi se aseamana suparator de mult, in realitate perfect prezenta. Cum sa fii curios despre un tacut care traieste cu teama de a ramane un neinteles si care astfel ajunge sa isi risipeasca resursele pentru, in conceptia sa, o expunere excesiva si inutila, si cum sa fii necurios raportat la o persoana care vrea sa vorbeasca dupa ce a tacut o viata intreaga, care isi pune intrebari si vrea sa dezbata orice, oricum, oricand? Este o clara risipa de timp a naturii de a incunostinta doua astfel de suflete legate de rationamente comune dar separate de atitudin...

Exista zile in care stau si ma intreb de ce imi pasa. Nu ca ar fi un liber arbitru la mijloc, oricum. Dar pe cuvant ca uneori imi vine sa-mi iau simpatiile, empatia, afinitatile si bunele intentii, sa mi le fac sul si sa mi le indes undeva, pentru ca (daca sunt) apreciate se intampla la nivel minimal.  Mda, visez si eu cu ochii deschisi, oricum nu pot altfel decat sa ma irosesc filantrop-orgolios pe seama unor (cateodata, din nefericire) nemerituosi. Dar n-am cum sa-i aleg, ar insemna ca militez preferential pentru  un lucru in care cred din principiu.

... si totodata cumplita agonie a momentelor in care te simti fara de ancora. In care pur si simplu orice ideal pare (desi poate sa nu fie) mic si neinsemnat. Si tot restul - vazut, citit, mancat, vorbit, gandit, auzit etc  - devin simple automatisme incadrate in ritualul unei vieti care trebuie traite. Enervant de apasator sentiment. Si pe deasupra, plin de gol. O zi plina de cenusa in care uitandu-ma pe strada nu vad decat papusi miscatoare care dau din maini si picioare* pentru a micsora* distantele care ii desparte de un scop. Atat. *propriu si figurat

Fetele care se dau cu fond de ten, daca vor sa isi pastreze masca impecabila, nu au, de exemplu, voie sa planga. Pai cum sa-mi placa formele moderne de "lustruire" a sinelui cand ele stopeaza insasi formarea lui?

      Stiti interviurile acelea tip chestionar care apar din reviste glossy pana in cele mai pur stiintifice si care incep cu desteptaciunea jurnalistica "care este filmul dvs preferat?"       Ca fapt divers, este genul de chestionar la care cred ca mi-ar fi foarte greu sa raspund pentru ca in momentul plasarii intrebarii imi vin in cap toate filmele, melodiile, trupele, actorii, cartile, si ce-o mai fi care imi plac, asa incat o alegere si un raspuns de moment pot sa nu fie relevante. Mi-ar fi greu, imi plac atat de multe!       In fine, ieri citeam un astfel de interviu al unei domnisoare care profeseaza in domeniul artelor si incepea cam asa: - care este inventia dvs preferata? - dragostea neconditionata.       Nu am mai continuat, m-am uitat doar putin in zig-zag la ce urma si am recunoscut tiparul clasic al filmelor si muzicii, asa ca am revenit la prima ...

Stiti privirea aceea perfect goala a fotomodelelor care merg pe podium de parca ar fi in transa? Isi aleg un punct fix de care se sprijina sa nu se impiedice, si continua sa transporte carpa unui mare creator cu o mimica perfect lipsita de reactie, de aplomb, de expresivitate, de scop, de directie, si cu o privire lipsita de orice motivatie, chiar daca formata din doi ochi altfel machiati impecabil. La ce bun o pereche de pupile aspectuoase daca ceea ce reflecta ele este un suflet gol? Daca insa il refracta ,  lucrurile se schimba intrucat poate fi o imagine reala, mai mica si rasturnata :). Sa nu divagam. Deci privirea goala. Da, mai nou o vad din ce in ce mai des cand ma uit in jur. Si o asociez caracterelor de secol XXI care parca vor sa demonstreze lumii ca Darwin i-ar fi ales pe ei drept exponenti nemuritori ai speciei.

      Este atat de obositor sa iti fie frica! Doamne, iti vine sa strangi de gat aerul!       Insa unul din lucrurile care aduc un minim de onorabilitate fricii este ca se constituie cumva in opusul indiferentei.        Este un barometru al faptului ca simti, ca tii la ceva ce (macar aparent) ai si poti pierde. Este esential sa simti macar o data in viata acest sentiment pentru a verifica faptul ca ai avut dreptul la (sau ca cel putin ti s-a oferit din suflet) ceva, orice, cat de mic*.       Odata, insa, ce elimini sursa de stres, te simti eliberat, te simti din nou aparat si la adapost de vicisitudinile ... pe care ti le pot arunca in fata toti ceilalti odata ce le oferi "munitia" propriilor tale slabiciuni, poti sa te simti din nou stapan pe tine, poti chiar sa faci din nou pe desteptul (daca iti sta in fire acest comportament).       Da...

In principiu imi place sa constat, in diverse conjuncturi, ca ma duce capul. Atata doar, ca nu e cazul intotdeauna. :D Exista momente in care gresesc, stiu ca gresesc, simt ca gresesc, mi se dovedeste mai mult sau mai putin dureros ca gresesc, sunt corectata si ... desi ma zgandare putin pe moment, nu ma deranjeaza. Aproape ca ma bucura. Sunt acele clipe in care cei de care nu ma tem si in fata carora nu imi este frica sa nu fiu cea mai desteapta imi transmit un linistitor "poate ar fi mai bine sa...". De ce linistitor? Pentru ca uitandu-ma in ochii lor le sunt recunoscatoare pentru a-mi oferi cu cele mai bune intentii discretea unei complicitati care-mi sopteste "nu-i nimic, acum stii". Deoarece numai aceste soapte si priviri "de-ale casei" iti pot oferi, vreodata, confortul de a simti ca a gresi nu este un capat de tara, si totodata ca ai norocul sa gresesti in fata lor, a celor care te pot indrepta printr-un gest firesc, natural si lipsit de orice...

      Deseori imi amintesc de un cuplu vazut in autobuz acum cativa ani de zile, la intoarcerea de la aeroport. Doi tineri de 20-25 de ani, ea in carucior cu rotile, extrem de slaba pe fondul unei afectiuni gravisime, cu ambele tipuri de membre si cu corpul in sine atrofiate, insa cu crestetul de marime normala (deci prin comparatie cu restul corpului, foarte mare). Avea rasta, era imbracata modern si foarte dragut aranjata si machiata  - rocker-este dar nu deranjant - avea o mimica placuta si o privire care te indoia de la genunchi prin expresivitate. El, un baiat obisnuit, foarte dragutel, cretofolin si cu o atitudine vadit optimista. Eram in autobuz cand au urcat ei; in prima faza m-am uitat la el cum a urcat caruciorul, cum l-a asezat sa nu stea in drum, cum  vorbea cu domnisoara care atunci statea cu spatele, cum radea cu ea - mai mult el se auzea, ea nu. Apoi, din motiv de comoditate, probabil, s-au intors. O tinea aproape tot timpul de mana, o pupa pe c...

Azi am fost la tir. Bestial! Concluzii, pe scurt: - primul glont mi s-a dus fix in centru. Aproape ca nu mi-a venit sa cred. Eram extrem de relaxata si stiam ca nu aveam ce pierde, eram acolo  for fun, am tintit si bang!  - pe masura ce trageam mai multe focuri de arma, mana incepea sa-mi tremure, semn, probabil, ca am obosit si ca incep sa rationez procesul: cum tii mana, ce trebuie sa faci, sa-ti tii respiratia, cum sa fixezi tinta, sa iei pozitia potrivita etc. Cu cat gandesti mai indelung un proces, cu atat mai mult creste presiunea pentru lucrul bine facut si elimini elementul de instinct, de impuls, cel care adesea poate face din tine un castigator. - pe masura ce ma apropiam de final, constientizam ceva destul de ciudat: aveam tot ce imi trebuie sa trag bine insa ratam punctul central. Eram inca in zona de centru, dar nu nimeream centrul centrului. Vedeam cum imi tremura mana in timp ce-mi fixam tinta si nu aveam ce face, nu ma puteam controla pentru a ram...