Parca totusi nu

      Imi este atat de dor de senzatiile pe care ti le da iubirea nesabuita! De fiorii care te strafulgera cand intalnesti ochii celui pe care il porti in inima, cand iti simti pulsul in mandibula si mandibula in crestet si nu mai stii care parte a corpului ce face, cand speri, cand simti ca meriti si ca poti avea, cand stii ca ai cui sa oferi totul si universul de dincolo de el, cand palma lui iti atinge timid palma si parca lumea se opreste in loc pentru a pastra un secret, cand respiratia ta se insurubeaza nedefinit pe respiratia lui pentru a zavori in universul linistilor nerostite cea mai de pret taina, cand ratiunea exista doar pentru a face nimicurile sa mearga, cand devii alt om iubind si primind iubire, cand iti doresti sa ai ceea ce ai in timp ce ai!

      Da, imi este dor de iubirea nesabuita, sincera, brutala, inopinata si completa, acea iubire care iti insufla incredere. Incredere intr-o ancora si apartenenta la un mister.

      Si indiferent de cat de dor imi este de dragostea nascuta din sincronizarea perfecta a doua clipe, nu pot sa nu imi doresc sa nu o mai intalnesc vreodata in formele ei nocive, profund distrugatoare si pline de tornade care lasa in urma un camp de lupta cu doi oameni in coma, o singura perfuzie de glucoza si ambitia nebuna de a nu o primi nici unul.

       Imi doresc iubirea prin care iti pierzi capul in mod prudent. Vreau sa ma mint frumos ca si data trecuta, si sa imi spun ca se poate si ca cele bune nu vin mereu la pachet cu cele rele. Ma amagesc putin, putin, nedureros, pana sentimentul isi intra in drepturi pe fondul permisiunii mele si pana cand apar primele frisoane. Apoi voi sti ca ... a venit din nou.

       Pana atunci imi las ratiunea sa faca toate lucrurile importante sa mearga.