Invalidare in timp

Iubirea adevarata nu accepta jumatati de masura. Fie este, fie nu.

Iar daca este, se traieste.

Daca nu, se trece peste ea prin surogate. Insa niciodata cu reveniri, pentru ca revenirile inseamna jumatati de masura, inseamna reincercarea unui esec, inseamna speranta in zadar, inseamna eroare constienta.

Ce se intampla cu cei care n-au fost sa fie, cu cei care cred ca s-au iubit si dupa ani isi schimba priviri, vorbe, idei? Se numeste ca nu s-au iubit cu adevarat niciodata daca se pot privi in ochi, daca pot sta la masa pentru o conversatie obisnuita?

Tind sa cred ca da.
 Pentru ca daca nu a fost sa fie, nu poti accepta durerea intalnirii cu o dorinta refuzata nemilos de destin.
Si tind sa cred ca nu.
Pentru ca mereu poti iubi altfel decat cum tocmai ai incetat sa iubesti, astfel incat niciodata nu vei apuca sa spui "da, am iubit cum o fac acum" pentru ca in timp, sentimentul se desavarseste. Si pe acest plan, contrar a tot altceva in viata, viitorul o ia mereu inaintea trecutului.

Niciodata nu traiesti la fel un sentiment pentru ca daca il mentii treaz, in evolutie, el devine.
Are mereu un traseu de parcurs, chiar daca acesta este presarat de semne de circulatie.
Secretul consta in a-l lasa sa se transforme si a-l trata ca pe dintii unui iepure: sa ii dai mereu sa rontaie.