RALUCA MIHĂILĂ

Încercați să mergeți pe trotuar după o linie imaginară de lățimea tălpii voastre. Simplu, nu? Reușiți să mergeți drept fără prea mult efort. Și acum imaginați-vă că sunteți la 860 de metri înălțime și aveți de făcut același drum pe un traseu de două ori mai lat decât talpa voastră. Ar trebui să fie mult mai lejer, nu? ... cu toate astea, știm bine că nu e. De ce în condiții logic similare, rezultatele n-au nici o legătură cu calculele? Pentru că mintea ne joacă feste. Non-stop. Ca să ne apere. Sau nu. Și nu degeaba se spune că teama de înălțime nu este per se o teamă de înălțime, ci o frică de propria noastră pornire în fața tentației de a ne arunca in gol. Siguranța ne este dată în mare măsură de previzibil și imposibilitatea de a ... cădea. Ne e bine pe podea. Și ne e mai comod să ne uităm de jos în sus decât de sus în jos. Înălțimile expun. Până la vertij. N-ai cum să nu te minți singur. Vă mai dau un exemplu. Mie a început să îmi placă grapefruit-ul atunci c...

Vin după două zile de tango ideatic în cadrul unei conferințe culturale. O combinație de intensitate emoțională, aer proaspăt pentru suflet și bucurie mentală cum îmi era tare dor să regăsesc. Ce chestie! E atât de ușor să cădem în ispita lui "nu se întâmplă nimic în țara asta, ne ducem naibii ușor-ușor", în loc să facem un prim pas și să ne prindem că ne-au crescut dioptrii. Mă rog, nu despre asta voiam sa vorbesc. Cum spuneam, oameni și oameni, care mai de care mai faini prin stil, competențe, suflu. Și revin, toți din sfere culturale înalte și foarte înalte. Cu toate astea, am trăit senzația aceea teribilă de a te duce în vizită într-o splendidă casă în care ți se activeaza toate simțurile în raport cu bogația artistică, arhitecturală și culinară doar că ... pentru toaletă, te invită în curtea din spate într-o coșmelie de lemn cu felii de ziar prinse într-un cui precum bonurile din alimentarele anilor '90. În ciuda ideilor mari care au făcut din două zile echiva...

Singur ești când te simți. Nu e cazul acestui animal mural.  Are de mâncare, are o țară, are de citit, are indicatoare, are ventilator, are vecini și, probabil, o identitate. "Cred că oamenii au pretenții cam mari", ar putea zice.

Mă uit în jur și mă înfior la gândul extincției formulei "dumneavoastră" din viețile de secol XXI. Toate discuțiile se poartă la persoana a II-a singular sub inspirația (sinistră sau vizionară, depinde de percepția fiecăruia) americană. Apogeul unei astfel de stări apare când începem să vorbim de noi înșine la persoana a III-a singular, de parcă nu ne-am locui papucii în care nu ne mai încape ego-ul. Am ajuns să ne tragem cu toții de șireturi în cel mai grobian mod cu putință, sub auspiciul democratizării și al globalizării gândirii libere, neîncorsetate de orice tip de opreliști lingvistice ori mentale. Fără a spune să ne punem singuri limite, susțin frumusețea amabilităților care survolează impostura și apropierea bine meritată. Pentru ca acest fenomen să ajungă deja atât de extins, firește că au apărut de-a lungul timpului și nenumărate motive care să-l valideze. De la a spune că alungarea acestei false bariere atitudinale ne face să părem mai tineri până la a sus...

azi, fix în locul în care mi-am obținut o frumoasă piramidă nazală despre care povesteam aici , s-a întâmplat una și mai și. stăteam la semafor lângă două doamne și un tânăr mai neliniștit care tot mișuna pe langă noi toate ... pentru ca la un moment dat, când mașinile s-au pus în pornire, să o împingă pe una din doamne înspre șosea. ori n-a avut domnișorul putere, ori doamna era foarte sigură pe dumneai, cert este că nu a ajuns unde intenționa să o aducă tânăra ne-speranță masculină: sub roțile unei mașini. șoferul care a văzut scena a oprit brusc, deși tocmai băgase în viteză, un motiv pentru ca cei din spate să înceapă cu claxoanele. de ce nebunia asta? poate pentru că nu îndrăznea să se arunce pe el însuși acolo? poate pentru că are animozități în raport cu prezențele feminine? poate pentru că nu e iubit? poate pentru că n-a fost nimeni în stare să-l trateze? nu știu. nu știm. contează? atenția mea și a celeilalte doamne era pe cucoana împinsă aflată în stare de șoc. ...

Zâmbești mult. Simți. Iubești. Spui. Aștepți înapoi. sau Vrei. Spui. Aștepți înapoi. Zâmbești. Simți. Iubești. Aștepți înapoi. sau Iubești. Și îți ajunge. Pentru că iubirea e despre tine, nu despre celălalt . Care este ordinea corecta? Care e ordinea firească? Care e ordinea ta?

Femeile simt nevoia de a fi aparate și de a se simți in siguranță. Este o nevoie mai accentuata decât în cazul bărbaților, fara a însemna, însă, că depind de ei pentru asta. Discuție lungă, dar unde vreau eu să ajung este o întrebare punctuală: te ajută la ceva să fii "apărată" de dușmanii din capul lui (alți bărbați) și să fii lăsată în urmă în situații de pericol și expunere evidenta? Eu răspund cu un mare Nu. Așa că, decât să fii îngrădită nemotivat, mai bine rămâi expusă complet.

ce face grea desprinderea de un om pe care îl iubești? poate ... să nu te iubească înapoi? da, ar putea fi un motiv. bun. dar e depășit de cel în care îți spune neîncetat că te iubește, când faptele arată altceva.

Cred că îți dai seama că te-ai înconjurat de oamenii nepotriviți când constați că, deși dinspre tine au plecat nenumărate, totuși niciodată nu a venit către sufletul tău:  "Ție ce îți place?" Ai înghițit pe nemestecate dorințele celorlalți, Eu vreau asta. Termină, greșești! Vorbești aiurea! Mie place cealaltă. Te vreau cu totul și pentru totdeauna. Îmi doresc să facem un copil. Hai acolo. Iubesc asta, poate ar trebui să încerci și tu. Vino cu mine, o să-ți placă.  Hai, hai, hai, ce aștepti? Oprește-te, nu mai fă așa. fără să afli că și tu ai voie să le ai pe ale tale. Căci, nu-i așa, când ai încercat să te lași exprimată prin cine ești, ai aflat că ești egoistă. Și i-ai crezut.  Ai trăit în propria-ti închisoare în care nu ți se dă de mâncare sau de băut, în care ești torturat ca să îți uiți valorile și propriile crezuri. Ai fost reeducat ca să servești. Să servești nevrozele unor (alte) minți chinuite. Acum te întrebi ce e cu tine....

Oare exista ale animale, în afară de om, care sa se sinucidă? O dovadă în plus că ne luăm prea în serios existențele umile.

Mă cheamă Zuluf și port la gât un medalion cu fiori. Mulți fiori.

este incredibil spre năucitor cât de dură și adâncă poate ajunge o frică și mă gândesc aici, de exemplu, la înot. există adulți pentru care terapia cognitiv comportamentală este singura care poate bate fizica fluidelor. ciudat. dar ăștia suntem.

Nu-mi plac întrebările la care știu răspunsul.

privirea ta de la doi ani [verb] privirea ta de la zece ani [verb] privirea ta de la optsprezece ani [verb] privirea ta de la treizeci de ani [verb] privirea ta de la patruzeci și cinci de ani [verb] privirea ta de la cincizeci de ani [verb] privirea ta de la șaizeci și opt de ani [verb] Care sunt cele șapte verbe care spun povestea transformărilor din ochii tăi?

Am văzut ieri un cuplu care ieșise în oraș, printre altele, ca să bea o sticlă de vin. Nu știu de unde veneau, nu știu unde urmau să meargă. Se uitau unul la altul, apoi se uitau la pahar. Și prin pahar. Apoi se uitau înspre ceilalți ... și din nou la pahar. După acceea, de jur împrejur, prin incintă. Totul se întâmpla pe fundal de ținut de mână. Nu și-au spus un cuvânt toată sticla. În mod cert avem nevoie de ceilalți ca să putem vorbi despre noi. Și, în general, ca să avem despre ce să vorbim. Hutomo Abrianto, multumesc de poza.

Se întâmplă că a trebuit să fotografiez pentru prima dată, la cerere, fețe. Personalități. Umori. Fire de păr. Îmbujorări. Ochi. Uau, totul până la ochi ... să surprinzi ochii este cel mai complex, cred. Pentru că ochii sunt vii și e foarte îndrăzneț - aproape injurios - ca cineva să își propună să închidă într-o concluzie ceva fluid. Să pună apa în pătrățele. Cum să blochez o privire pe film? E ciudat. A fost ciudat. În sensul bun. Sunt obișnuită să fotografiez povești, așa cum le văd eu. Situații. Lucruri neînsuflețite cărora le dau eu culoare și sens. Oamenii vor să le vorbești, altfel le e greu să se poarte natural atunci când nu sunt "puși" într-o situație. Cum vine asta? Ca să fii natural, trebuie să fii întâi actor. Mie, oricum, nu îmi place să vorbesc cu oamenii. Nici în general și nici în special. Așa că le-am propus un târg. Le-am spus să își imagineze că sunt obiecte. foto: Nasa, stockphotos

Feminism. Emancipare. Hai să facem și să dregem ca să avem drepturi. Drepturi ca să ce? Dreptul să ne cerem dreptul? Dreptul să acuzăm că nu îl primim? Să ne facem unghiile? Să mergem la mall? Să ne umplem șifonierele cu poșete? Să ne arcuim spatele când vrem să atragem? În lumea profund masculină în care ne cerem noi drepturile, există un revers al medaliei pe care l-am lăsat să ne intre în case fără să ne dăm seama: se numește așteptare mascată de revendicare. O dată ce le-am zis că putem, ei acum așteaptă totul de la noi. Și cum societatea e condusă de ei, rezultă că societatea așteaptă totul de la noi. Că avem un mare aport în a duce lumea mai departe, sigur ... dar de la asta până a fi semnat ca primarul un decret care să ne pună totul pe umeri ... e cale lungă. Avem dreptul să se pună presiune cu noi. Asta avem, doamnelor. Nu ne-am jucat prea bine cartea, nu? Și atât de multă presiune, încât se găsesc deja câteva rătăcite bezmetic-nostalgice care simt că "ce bi...

Primul pas pentru atacatori este să ia lecții de autoapărare. Au toate motivele să se teamă în primul rând de ei. După asta mai vorbim ...  Ah, primul pas pentru ce? Pentru a-și dezgropa bine ascunsa smerenie. Aia nespoită de conjuncturi. Ziduri de orgoliu sursa foto: japanology.com

Ce preț ai plăti pentru a-ți retrăi viața? foto: Chris Johanson, Backwards Abstract Painting

- fă ceva urât! - de ce? - fă ceva greșit, te rog! - dar de ce? - hai, orice, alege tu ce! - oprește-te... - nu mă opresc ... nu mai pot. - adică? - fă ceva greșit ... să fie mai ușor să nu te mai iubesc!

Să vrei să faci copii. Sau nu. Să vrei să ai o carieră. Sau nu. Să vrei sa lucrezi pe cont propriu. Sau nu. Să vrei să vorbești cu părinții tăi zilnic până la adâncile tale bătrâneți. Sau nu. Să te porți frumos cu toți oamenii. Sau nu. Să mănânci de trei ori pe zi. Sau nu. Să vrei să stai la casă, nu la bloc. Sau nu. Să ai animal de companie. Sau nu. Să te culturalizezi. Sau nu. Să mergi la meciuri de fotbal. Sau nu. Să te lași în voia simțurilor. Sau nu. Să faci yoga. Sau nu. Să mănânci sărat. Sau nu. Să vrei să fii într-o relație de cuplu. Sau nu. Toate acestea sunt opțiuni pe care orice om are dreptul să și le manifeste. Sau nu. Că omul carierist e pus pe trăit o viață frugală, în loc să aibă o familie și un cămin așezat, știm. Că aventurierii sunt niște superficiali și cei care nu iau micul dejun sunt inconștienți, știm. Că dacă alegi să fii angajat înseamnă că ești un laș care nu își ia viața în mâini, știm. Că bărbatul singur e cool și femeia singură are o pr...

Oare ce-ar trebui să facem noi în această pauză numită viață? Cum ar trebui să ne petrecem țigara numită timp și care, chiar dacă nefumata activ și conștient, arde și în final, se stinge? Cum ar trebui să ne raportăm la această pauză? La noi, la ceilalți? Pauza e foarte utilă ca să înțelegi ce a fost în prima parte și să te lași surprins de actul II. Nu trebuie sa dureze mult ... Câteva respirații ca să te debarasezi de ce a fost și cât să iei o gură de aer util pentru când se ridică din nou cortina. Este pentru dezmorțire. inima într-o pauză de țigară

Eu zic să parcați mania asta cu out of the box-ul! Sforăieli și PR 'eftin. Imaginația nu vine din accesul la infinit și lipsa de limite, ci din nevoia de a găsi soluții. Adică din restricții. Din lipsuri. Așa că stați în cutie dacă vreți sa vedeți lumea din unghiul caleidoscopic așa zis corect. Adică acel unghi prin care chemați idei despre cum s-o faceți mai bună. From within the box înțelegi fenomenul local și afli ce îi lipsește. Sau ce îi poate lipsi. By getting out of the box vezi ansamblul. Vezi Sistemul. Faci legături. Creativitatea este apanajul în primul rând al celor care au nevoie de ea și doar pe urmă, al celor care primesc idei din mustul minții lor libere. Dinăuntru vrei să ieși. Din afară vezi. Și analizezi ce poți. Există și categoria celor pe care libertatea îi inspiră, dar aceia sunt rari, pentru că nu e tocmai la îndemână să înțelegi îngrădirile din spatele lipsei de mărginimi. În afara în cutiei Mulțumesc Christian Fregnan pentru foto.

Mi-ar plăcea să luăm umorul mai în serios. Sincer.

Dacă aveti nevoie să găsiți ceva ce alții spun că nu e acolo, nu uitați că setea e dovada că apa exista.

oare cu câți apropiați te-ai mai împrieteni azi dacă i-ai vedea pentru prima dată? cred că în prietenie se aplică povestea din relațiile în doi: dacă nu o alegi din nou, în fiecare zi, până la sfârșitul vieții, atunci nu e ea.

Știi până când merg mai departe? Până în punctul în care, dacă aș fi în locul tău, m-aș aștepta să nu mă ierți.

Ce este mai important? Să îți respecți un angajament luat din slăbiciune, doar pentru că l-ai luat? Doar e cuvântul tău acolo și, nu-i așa, tu îți respecți cuvântul dat. Sau să faci lucrurile corect din punct de vedere etic și, cu prețul încălcării angajamentului, să menții pe primul loc morala, altminteri detronata de un simplu moment de rătăcire? Doar asta nu ar spune decât ... totul despre tine. Suspendarea prezentului si propria ființă din cauza unui trecut flagrant dubitabil este pentru cei care nu-și merită viitorul. Pentru că au trecut degeaba prin întâmplări și experiente, de vreme ce nu învață și nu pricep nimic din ele. Ce trăiești azi te face să înțelegi ce ai trăit ieri și se bazează pe planurile pentru mâine. Și ce trăiești mâine va clarifica ce nu se întâmplă azi. Daca deșteptăciunea de azi nu corectează prostia de ieri, la ce bun să își mai facă apariția? - am spus ceva, nu pot să mă întorc acum. - dar știi și tu că nu este normal. - da, am greși...

Cred că masculinitatea necesită un rebranding. Și feminitatea. Bărbatul trebuie să.... Femeia se cuvine să... Sloganuri provincialiste înguste. De fapt omul își cere o nouă campanie de imagine. Că cine a fost nu mai e și cine poate fi nu are de-a  face cu cel care a uitat să vrea să fie. Omul merită un logo nou. Un claim bun. Ambele înregistrate ca un trademark francizabil. Statutul de OM nu mai e implicit doar pentru că te-ai născut din voia altora, ci clădit pe scop, construit sustenabil și meritat. Zi de zi.

Am visat că eram un creion cu care oamenii își scriau gândurile. Sau desenau. Unii mai degrabă își mâzgăleau nesiguranțele. Estetica diferă de la un om la altul. La fel cum diferă și talentul. Eram un instrument. Un mijloc prin care ceilalți se transmiteau. Se descărcau. Sau se întregeau. Un mojloc și nu numai. Pentru că m-am văzut și ca un scop în raport cu ascuțitoarea care că punea în valoare. Rolul ei era să îmi asigure confortul și ținuta necesare destinației mele. Viața mea avea valoarea urmelor lăsate în urmă. Și deși, aparent, durata ei se termina atunci când nu mai aveam ce să ascut la mine, în realitate puteam dăinui prin mulțimea de desene, iscălituri, mâzgăleli, urme. Dar eram la îndemâna lor. A mâinilor lor. A talentului lor. A ambițiilor lor. A gândurilor lor. A sufletului lor. A limitelor lor. Am apucat să le văd dorința de a controla ce și cum scriu, de a nimeri exact grosimea liniei sau perfecțiunea cercului din desen, de a folosi fix atâta culoar...