limite

Am visat că eram un creion cu care oamenii își scriau gândurile.
Sau desenau.
Unii mai degrabă își mâzgăleau nesiguranțele.
Estetica diferă de la un om la altul.
La fel cum diferă și talentul.
Eram un instrument.
Un mijloc prin care ceilalți se transmiteau.
Se descărcau.
Sau se întregeau.
Un mojloc și nu numai.
Pentru că m-am văzut și ca un scop în raport cu ascuțitoarea care că punea în valoare.
Rolul ei era să îmi asigure confortul și ținuta necesare destinației mele.
Viața mea avea valoarea urmelor lăsate în urmă.
Și deși, aparent, durata ei se termina atunci când nu mai aveam ce să ascut la mine, în realitate puteam dăinui prin mulțimea de desene, iscălituri, mâzgăleli, urme.
Dar eram la îndemâna lor.
A mâinilor lor.
A talentului lor.
A ambițiilor lor.
A gândurilor lor.
A sufletului lor.
A limitelor lor.
Am apucat să le văd dorința de a controla ce și cum scriu, de a nimeri exact grosimea liniei sau perfecțiunea cercului din desen, de a folosi fix atâta culoare și nici un punct mai mult.
Dar nu am înțeles la ce îi ajută.
Și de ce se complică atât de tare cu asta.
Eu nu aveam deloc control asupra mea.
Și nici nu îmi trebuia, atâta vreme cât nu aveam suflet.

Multumesc Ana H pentru poza.