calapoade
ce inseamna ordinea?
avem nevoie de ea?
o cautam?
este totuna cu autocunoasterea?
ce face ca un copil sa fie ordonat?
cumva exemplele pe care le primeste fara voia lui, cumva preluarea obiceiurilor si a vietii celor din jurul lui, sau poate receptionarea energiei celorlalti?
ce il determina pe un adult sa traiasca in ordine?
capul. doar capul.
cred ca ordinea este o experienta individuala si se refera la gradul de haos de care fiecare din noi are nevoie, respectiv catre care tindem in starea de debusolare.
vad ordinea ca pe un sistem de chingi mentale de natura sa ne igienizeze lipsa de sens, neintelegerile, temerile si dorintele ascunse de a urla la luna.
daca universul ar avea mai multe luni, unii dintre noi ar avea puterea sa urle la toate deodata.
si asta nu pentru ca grumazul lor ar fi in stare de mai multi decibeli, ci pentru ca ei se ridica deasupra limitelor lumii din care fac parte.
ce se intampla cu noi cand ne este bine?
pai ordinea se instaleaza de la sine, ii dam voie sa coexiste cu gandurile si fiinta noastra.
asa ca ma intreb: care este diferenta dintre momentele de acalmie in care ne lasam condusi pe nesimtite de propria noastra aliniere si cele in care parca am da totul pentru a ne-o regasi?
diferenta sta in atitudine.
atitudinea fata de noi insine.
in primul caz ne suntem suficienti noua insine, in al doilea apare o indoiala pe fond de nereusita care isi revendica setul de confirmari - asa ca iesim din noi pentru a intra in capul tuturor celorlalti.
cred ca doar in anumite momente ajungem sa credem cu adevarat in noi: cand ne este bine.
si cand ne este bine?
cand credem in noi.
si cand credem in noi?
cand ne este bine.
pai si cand ne este rau? ce se intampla atunci? unde ne pleaca suflul? de ce la ananghie ajungem sa ne delegam altora? de ce tocmai atunci cand ar fi mai importanta apropierea de noi, luam distanta si permitem un ecart intre parti din noi care ar trebuie sa lucreze impreuna?
introspectia
ne place, suna bine, parem 'telectuali cand spunem ca recurgem la ea.
doar ca atunci cand o facem, de regula nu vorbim despre asta, ca de-aia e introspectie, ca sa fii tu cu tine, fara PR.
este cam ca inovatia - cei care o fac cu adevarat, nu vorbesc despre ea.
introspectia are doua roluri antagonice.
pe de o parte, ne permite sondarea in noi insine pana la punctul in care (cel putin teoretic) regasim raspunsurile la intrebarile esentiale sau si mai bine, ajungem in sfarsit sa ne adresam intrebarile corecte.
pe de alta parte, ne indeparteaza de tot ce este mai instinctiv, primar si firesc in noi, pentru ca imbie la analiza, lamuriri si despicari de fire in patru. adica la intrarea in inferente logice, moartea creativitatii si hazardului.
ce faci cand cazi?
nu uiti sa respiri, feresti instinctiv capul si cam atat, de restul se ocupa gravitatia si fizica fortelor de propulsie.
un motivator extrem de puternic pentru desprinderea de dorinta de control este sila de a-ti mai fi teama.
ajungi sa te saturi de atatea "nu"-uri pe care ai ajuns sa ti le livrezi la fiecare pas.
mereu e ceva ce nu poti face.
e aproape ca la intolerantele alimentare: nu ai voie gluten, nu ai voie lactoza, nu ai voie histamina, nu ai voie susan, fara orez ca te constipi si tot asa.
pastele masii, si tu ce mai mananci? si mai mult decat atat, care mai e fun-ul de a manca?
iti vine sa iti zici in oglinda "ia mai lasa-ma in pace, mama ta! aia nu, aia nu, aia nu!"
similar se intampla cu "a, nu, vin pentru ca nu stiu sa inot", "o, dar nu stiu sa fac asta", "uf, nu ma descurc sa vorbesc cu oamenii, mai bine stau in casa".
realitatea arata ca nu iti dai voie sa 1, 2, 3, 4, pana la cele 1001 de vise indexate la "poate mai incolo". e riscant sa visezi inalt, sa speri, sa te ratezi, sa gresesti, sa fii judecat.
nasol e ca din socuri anafilactice poti muri, dar partea buna e ca din greseli mai rar.
ma doare la basca de motivationalul "hai ca poti", imi aminteste de cand incerca lumea sa ma determine sa ma las de fumat: ba ca arunc banii, ba ca bag boala in mine, ba ca pot face economii, ba ca imi deteriorez calitatea vietii si cate si mai cate.
hello, people, voi nu intelegeti ca eu trebuie sa vreau?
vorba bancului: ca sa schimbi un bec, in primul rand trebuie ca becul sa vrea sa se schimbe.
cand eram mai mica am avut un accident urat la picior si neputand merge corect, ajunsesem sa schiopatez puternic si vizibil.
tendinta in decurs de cateva saptamani a fost de obisnuire: chiar daca ma vindecam si incepusem sa pot merge, continuam sa schiopatez pentru ca: 1. stiam la ce grad de durere sa ma astept 2. era "safe", functionam in parametri ok.
doar fortand pana la limita de durere am reajuns sa merg normal.
avem tendinta ca, pentru a evita durerea, sa luam drept o normalitate temporara orice atrofiere de moment.
ce inseamna atrofiere?
inseamna inactiune, inactivare, suspendare de functie, blocaj.
ce inseamna normal?
normal inseamna functional pe toate planurile, inseamna flux.
pentru o atitudine corecta, e nevoie de flux, de trecerea sangelui prin vene si de curgerea ideilor & energiei prin suflet si minte.
blocajele conduc la delegarea de sine - iar in invaliditate ti-e foarte greu sa nu iti doresti sa te delegi like-urilor de la Instagram sau parerilor oricui altcuiva din afara ta.
avem nevoie de ea?
o cautam?
este totuna cu autocunoasterea?
ce face ca un copil sa fie ordonat?
cumva exemplele pe care le primeste fara voia lui, cumva preluarea obiceiurilor si a vietii celor din jurul lui, sau poate receptionarea energiei celorlalti?
ce il determina pe un adult sa traiasca in ordine?
capul. doar capul.
cred ca ordinea este o experienta individuala si se refera la gradul de haos de care fiecare din noi are nevoie, respectiv catre care tindem in starea de debusolare.
vad ordinea ca pe un sistem de chingi mentale de natura sa ne igienizeze lipsa de sens, neintelegerile, temerile si dorintele ascunse de a urla la luna.
daca universul ar avea mai multe luni, unii dintre noi ar avea puterea sa urle la toate deodata.
si asta nu pentru ca grumazul lor ar fi in stare de mai multi decibeli, ci pentru ca ei se ridica deasupra limitelor lumii din care fac parte.
ce se intampla cu noi cand ne este bine?
pai ordinea se instaleaza de la sine, ii dam voie sa coexiste cu gandurile si fiinta noastra.
asa ca ma intreb: care este diferenta dintre momentele de acalmie in care ne lasam condusi pe nesimtite de propria noastra aliniere si cele in care parca am da totul pentru a ne-o regasi?
diferenta sta in atitudine.
atitudinea fata de noi insine.
in primul caz ne suntem suficienti noua insine, in al doilea apare o indoiala pe fond de nereusita care isi revendica setul de confirmari - asa ca iesim din noi pentru a intra in capul tuturor celorlalti.
cred ca doar in anumite momente ajungem sa credem cu adevarat in noi: cand ne este bine.
si cand ne este bine?
cand credem in noi.
si cand credem in noi?
cand ne este bine.
pai si cand ne este rau? ce se intampla atunci? unde ne pleaca suflul? de ce la ananghie ajungem sa ne delegam altora? de ce tocmai atunci cand ar fi mai importanta apropierea de noi, luam distanta si permitem un ecart intre parti din noi care ar trebuie sa lucreze impreuna?
introspectia
ne place, suna bine, parem 'telectuali cand spunem ca recurgem la ea.
doar ca atunci cand o facem, de regula nu vorbim despre asta, ca de-aia e introspectie, ca sa fii tu cu tine, fara PR.
este cam ca inovatia - cei care o fac cu adevarat, nu vorbesc despre ea.
introspectia are doua roluri antagonice.
pe de o parte, ne permite sondarea in noi insine pana la punctul in care (cel putin teoretic) regasim raspunsurile la intrebarile esentiale sau si mai bine, ajungem in sfarsit sa ne adresam intrebarile corecte.
pe de alta parte, ne indeparteaza de tot ce este mai instinctiv, primar si firesc in noi, pentru ca imbie la analiza, lamuriri si despicari de fire in patru. adica la intrarea in inferente logice, moartea creativitatii si hazardului.
ce faci cand cazi?
nu uiti sa respiri, feresti instinctiv capul si cam atat, de restul se ocupa gravitatia si fizica fortelor de propulsie.
un motivator extrem de puternic pentru desprinderea de dorinta de control este sila de a-ti mai fi teama.
ajungi sa te saturi de atatea "nu"-uri pe care ai ajuns sa ti le livrezi la fiecare pas.
mereu e ceva ce nu poti face.
e aproape ca la intolerantele alimentare: nu ai voie gluten, nu ai voie lactoza, nu ai voie histamina, nu ai voie susan, fara orez ca te constipi si tot asa.
pastele masii, si tu ce mai mananci? si mai mult decat atat, care mai e fun-ul de a manca?
iti vine sa iti zici in oglinda "ia mai lasa-ma in pace, mama ta! aia nu, aia nu, aia nu!"
similar se intampla cu "a, nu, vin pentru ca nu stiu sa inot", "o, dar nu stiu sa fac asta", "uf, nu ma descurc sa vorbesc cu oamenii, mai bine stau in casa".
realitatea arata ca nu iti dai voie sa 1, 2, 3, 4, pana la cele 1001 de vise indexate la "poate mai incolo". e riscant sa visezi inalt, sa speri, sa te ratezi, sa gresesti, sa fii judecat.
nasol e ca din socuri anafilactice poti muri, dar partea buna e ca din greseli mai rar.
ma doare la basca de motivationalul "hai ca poti", imi aminteste de cand incerca lumea sa ma determine sa ma las de fumat: ba ca arunc banii, ba ca bag boala in mine, ba ca pot face economii, ba ca imi deteriorez calitatea vietii si cate si mai cate.
hello, people, voi nu intelegeti ca eu trebuie sa vreau?
vorba bancului: ca sa schimbi un bec, in primul rand trebuie ca becul sa vrea sa se schimbe.
cand eram mai mica am avut un accident urat la picior si neputand merge corect, ajunsesem sa schiopatez puternic si vizibil.
tendinta in decurs de cateva saptamani a fost de obisnuire: chiar daca ma vindecam si incepusem sa pot merge, continuam sa schiopatez pentru ca: 1. stiam la ce grad de durere sa ma astept 2. era "safe", functionam in parametri ok.
doar fortand pana la limita de durere am reajuns sa merg normal.
avem tendinta ca, pentru a evita durerea, sa luam drept o normalitate temporara orice atrofiere de moment.
ce inseamna atrofiere?
inseamna inactiune, inactivare, suspendare de functie, blocaj.
ce inseamna normal?
normal inseamna functional pe toate planurile, inseamna flux.
pentru o atitudine corecta, e nevoie de flux, de trecerea sangelui prin vene si de curgerea ideilor & energiei prin suflet si minte.
blocajele conduc la delegarea de sine - iar in invaliditate ti-e foarte greu sa nu iti doresti sa te delegi like-urilor de la Instagram sau parerilor oricui altcuiva din afara ta.
 |
| Eurythmic, Sterling Edwards |
Comments