eroare de judecata

In ce masura poate egoismul sa fie expresia subsecventa a unui destin care se simte dator cu propriul sacrifiu?
A unui destin care simte nevoia sa se conserve si sa se mentina intact doar pentru a se putea oferi cu adevarat in intregime?
O fi vorba de acea strategie prin care 'ca sa devii important pentru mine trebuie sa te iubesc ... dar nu vei fi niciodata pe primul loc pentru ca eu trebuie sa fiu impecabil ca sa  pot sa mi te ofer'.


Oul sau gaina?
Scopul sau mijlocul?

Sunt momente in care ti se citeste in ochi ca nu iti pasa despre ce iti vorbesc, desi e important pentru mine.
La ce ma ajuta sa stiu ca tu iti conservi mentalul unui prezent pe care il lasi incomplet, pentru un moment viitor dramatic in care imi vei fi alaturi cu tot ce ai mai bun?

Pentru cei care au citit la timp tratatele de manipulare, ei bine, ea nu mai este la moda.
A fost detronata de convingerea autentica.
E la moda sa convingi pe cineva de ceva cu argumente reale. 

Merita sa imi penalizez prezenturile mici, dese, in care imi arati cum nu sunt suficient de importanta pentru tine, pentru un viitor construit pe singuratate si din care vei lipsi?

Sigur, suna bine ca simti ca vrei sa te sacrifici ... dar poate ca eu nu am nevoie decat de normalitatea zilelor de februarie pe care tu le refuzi doar pentru ca insisti sa imi dai in viitor mai mult decat vreau!

Error on green.