Dulce chin

Cunoști o femeie, o vezi, o auzi, constatând o serie de calități și defecte, distrat și în treacăt, sau atent și cu dinadins, te deprinzi să rămâi “tu” în prezența ei, adică spectator mai mult sau mai puțin atras de spectacolul feminității ei, o critici mintal, o apreciezi uneori și o accepți treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deșteaptă sau cum e mediocră, având surprize agreabile și dezamăgiri supărătoare, până când, într-o zi, simți că, mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care-l știi numai tu.

Bătaia de inimă pe care ți-o dă acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet în care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. Iubești. Și femeia de mult cunoscută îți pare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o.

Tu ești zidul înflorit al captivității mele.

Suntem două libertăți. Dragostea noastră nu e umilință, e o mândrie. Nu vreau să te copleșesc, să-ți limitez viața numai la mine. N-aș avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ți cer decât dragostea ta. Aceea e a mea și numai a mea. N-o împart cu nimeni. Așa cum nici tu nu vei împărți cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste ești liber a trăi cum vrei. 

Condiția dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să știe, fără să afle, să fie ritmul unei continue mișcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat.

Dragostea arde, dar lipsa ei usucă.

Iubești și ca să nu fii singur, ca să te însoțești. Dar iubind te îndrăgostești de altceva decât omul real și plenar – trecut, prezent și viitor – pe care crezi că-l ai prin gestul de cuprindere și însoțire al dragostei.

Nu poți pleca din tine însuți.

Ionel Teodoreanu, Lorelei