Limita de la 0 la infinit din o(h)m

      Deci limite, da? Avem. Toti. Pozitionate mai sus ori mai jos, mai restrictive sau mai laxe, mai urate sau mai frumoase, mai subtiate sau mai ingrosate, mai catolice ori mai ortodoxe, toti le avem si zacem intre ele cu aplomb si plini fie de sfiala, fie de mandrie.

      Nu de putine ori ne privim limitele in ochi pentru a le transmite ranchiuna noastra, frustrarile noastre, improscam cu nisip si foc in numele unor infrangeri pentru care pe ele le consideram responsabile, in fine, le transmitem vizual urarea noastra de dulce si un plin de ura "dispari si lasa-ma sa fiu mai tare decat tine!"

      Haideti sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne inchipuim ca am trai vesnic, ca am avea libertatea si posibilitatea de a face ce, cand, unde, cu cine ne dorim, ca am putea fi doar prin puterea gandului ceea ce putem fi noi mai bun. Si singura motivatie (de care oricum nu va fi vreodata nevoie in aceste conditii) ar fi, pentru orice, "de-aia" sau "pentru ca pot".

      Acest scenariu este aproape echivalent cu a auzi gandurile tuturor celor din jurul tau. Lucru pe care trebuie sa recunosc, mi-l doresc uneori, mai ales in cazul persoanelor care dintr-un punct de vedere sau altul imi suscita un interes, dar care reusesc sa ascunda orice emotie, gand, idee.

      Dar sa pot auzi gandurile tuturor? Cosmar. As innebuni instant. As fi coplesita, nu as mai sti sa folosesc prioritizarea, nu as mai intelege ce vreau eu pentru ca as fi ocupata (obligata de imprejurari) sa constat ce vrea tot restul lumii, nu ar mai conta cine ce valoreaza deci toti am ajunge sa valoram fix zero barat, nu mi-ar mai iesi frazele pentru ca nu as mai putea gandi, urechea mea ar duce-o dintr-un tiuit in altul si zgomotul de fond al vietii mele ar fi una cu purgatoriul: nici iad, nici rai, dar posibilitate marita pentru ambele, ignoranta ar ajunge la cote paroxistice, iar haosul ar deveni o babilonie abracadabranta.

      As purta un dor sincer fata de limite. Pentru ca vreau sa prioritizez, vreau sa valorez, vreau sa ma agit pentru ceva sau vreau sa ma bucur de liniste. Nu poti face nimic eficient cand totul ti se pune la dispozitie. Si mai mult decat atat, nu ar exista evaluari, deci evolutia ar fi eliminata dintr-o astfel de formula a vietii. Iar oamenii ar ajunge finalmente la trasaturi si comportamente similare, din pacate. Vreun sens? Nu vad.  

      Ce imi place la noi, oamenii, este ca avem limite din cele mai diverse. Ce nu imi place este ca deseori nu avem ocazia sa ni le pozitionam sau definim corect. Si traim cu iluzia fie ca nu putem face un lucru pe care l-am "dovedi" imediat, fie ca putem face un alt lucru care ne va pune pe branci.

      Cum faci sa iti definesti limitele? Complicat. De scris o carte. Pe scurt si fara prea multa teorie: te pui la incercare. Dar nu ca prostu'! Nu stiu daca ati avut vreodata o fractura, entorsa sau alte indoituri de ligamente si strambaturi de oase. E naspa si it vine sa te urci pe pereti de neputinta. Ideea este ca dupa un astfel de eveniment nefericit stai calm si inghiti in sec pana te refaci, urmand ca de la un moment dat sa reincepi sa te misti normal, firesc. Iata cuvantul magic: "firesc" inseamna tot ceea ce sta in tine dar sufera fisuri temporare si este un atribut pur subiectiv: firescul meu e diferit de al tau. Asa, si din punctul de la care nu te miscai deloc pana la cel in care trebuie sa te misti normal faci incercari marunte si dese incercand sa treci succesiv prin etape. Cum? Ajungand mereu pana la limita durerii! Mai incerci putin, te doare, te opresti. Apoi mai incerci o data, te doare din nou (dar niciodata in acelasi punct!, pana si sufletul are o memorie si sufera imunizari inevitabile in timp, daramite un muschi), iar te opresti. Si tot asa pana constati ca faci miscarea finala fara pic de durere. Ceva ce la momentul fracturii parea imposibil brusc devine realitate aproape fara sa iti dai seama.

      Prima mea intrebare: este rentabil omenirii sa ne cunoastem toti limitele?

     As raspunde: Asa cum o societate are nevoie de oameni fara carte, tot asa omenirea are nevoie ca aer de persoane care nu stiu pe ce lume traiesc, care nu stiu cat pot duce si care se dau cu capul de pereti incercand sa faca ce nu au capacitatea sau care raman cu potential nefolosit. Un alt fel de selectie naturala.

     A doua mea intrebare: cum s-ar defini cel mai bine feedback-ul pe care il cerem de la ceilalti (dupa o prezentare, dupa organizarea unui eveniment, dupa expunerea unei pareri etc)?

- intentia nemarturisita de a ne intrece aceste limite (autodepasire)

- nevoia de confirmare (deci nesiguranta de sine)

- dorinta de imbunatatire personala (provenita din implicare sau perfectionism, de la caz la caz?

      De ce intreb? Pentru ca:

1. ma enerveaza cand sunt obligata sa dau feedback fara sa vreau. Nu este clasicul exemplu al unui lucru pe care il faci pentru ca trebuie, ci este vorba de cersirea oficiala a unei pareri proprii cu care nu vreau sa alimentez nici orgolii, nici perfectionisme, nici sa elimin frustrari.

2. imi place ca oamenii vor sa stie cum sa se imbunatateasca.

      Exista in substrat un element necesar si suficient pentru ca motivul 2 sa il scoata din ecuatie pe 1. Iar substratul sta in faptul ca o argumentatie emotionala a celuilalt (vreau sa fiu mai bun, ajuta-ma, te rog, si spune-mi ce parere ai) ma determina sa imi inving o limita: aceea a egoismului in fata fortarii de a-mi ceda din energie pentru binele altcuiva de care nu ma intereseaza* si a unui "trebuie" impus de altcineva.

*sunt limitata, deci trebuie sa prioritizez, nu-mi poate pasa de toti :)

Limitele nu mint niciodata!
Si integrala de la zero la Ohm inseamna ca ne putem deriva oricand potentialul inspre mai bine....inspre a fi mai om decat ieri si mai putin om decat maine...